… că de concluzii nu poate fi vorba. La capitolul ăsta, noi românii suntem cumplit de deficitari zilele astea: ne înflăcărăm, chiar disproporţionat, de nu mai vedem în faţa ochilor decât sfânta noastră indignare, iar în final rămânem tot la fel de boi pe cât de vaci fuseserăm înainte de începerea discuţiei. Indiferent dacă subiectul este politica, literatura, fotbalul, creşterea copiilor, căsnicia, solidaritatea socială rezultatul este acelaşi: o învolburare cruntă de energii, de muştar sărit, de pripite judecăţi menite să ne scoată superiori faţă de ceilalţi care şi-au expus o opinie, dacă se poate nişte miştocăreală sau un atac la persoană în loc de argumente cu atât mai bine, iar argumentele celorlalţi le ascultăm nu ca să înţelegem punctul de vedere al persoanei în cauză, ci ca să găsim urgent contraargumente. Nu rezultă o concluzie generală a discuţiei, cu atât mai puţin nişte demersuri de făcut, o cale de urmat, e pur şi simplu un fel de ejaculare pe burta femeii, scuzată fie-mi comparaţia!

E trist că şi de data asta vorbitorii s-au repezit care pe un trotuar, care pe altul şi au organizat rezistenţa armată, ignorând cu totul mijlocul străzii care, ca de obicei, a rămas liber şi necirculat.

O să încerc să decupez aici câteva felii, să fac nişte distincţii, cu menţiunea că nu am impresia că deţin vreun adevăr absolut (ba poate nici măcar unul relativ):

I. Despre vinovăţia poporului român:

1. Poporul român nu este nevinovat de cele ce i se întâmplă. Niciun popor nu e. Cu distincţia că un popor poate fi vinovat într-o proporţie mai mică sau mai mare de anumite lucruri, în sensul că pe unele le poate controla, pe altele nu.

– de exemplu, nu e vina românilor, care pe vremea aia nu erau un popor, că, după retragerea romanilor, au avut vreo mie de ani de migraţii pe teritoriul României şi, în consecinţă, un start mai târziu în dezvoltarea unei civilizaţii. Nu e vina lor că au nimerit mai tot timpul, geografic vorbind, între nişte mari imperii. Este însă vina lor că au avut un sistem haotic de succesiune la domnie şi că, în permanenţă, boierii au tot încercat şi adesea au şi reuşit să dea jos un domn şi să pună altul în loc, în interesul lor şi spre paguba generală a ţării.

– românii nu sunt vinovaţi de cel de-al doilea război mondial, pe care nu l-au declanşat, dar în care s-au trezit antrenaţi; pot fi însă vinovaţi de anumite decizii privind poziţionarea lor în raport cu cele două tabere, aici nu ştiu destule ca să argumentez, cât a fost alegere, cât a fost constrângere, şi sunt în mod clar vinovaţi de anumite decizii politice din timpul războiului, cum ar fi aducerea legionarilor la putere, pogromurile, deportările – apropo, alt subiect despre care NU se prea vorbeşte în România de azi, că nu are comunismul monopol când vine vorba de chestiile asupra cărora românii tac.

– în acelaşi mod, românii nu sunt vinovaţi de instaurarea comunismului, în sensul că puteau să facă ei ce vor fi făcut, ruşii tot ne impuneau comunismul. Ei erau în expansiune, Europa era epuizată după război, americanii nu aveau chef să mai lupte, iar România era prea la graniţa URSS, chiar n-avea cum să scape. Sunt însă vinovaţi de felul în care a evoluat, de abuzurile care s-au comis, de închisorile politice, de Canal, de Securitate. Sigur, odată ce preluaseră structurile unui stat comunist, ai zice că nu prea aveau cum să nu recurgă la represiune, dar mai contează şi fondul, nu doar forma, iar la noi fondul a fost brutal şi nu ruşii ne-au făcut-o, ne-am făcut-o noi între noi. Sigur, există grade diverse de vinovăţie şi de complicitate, că au existat nomenclaturişti şi securişti, informatori, oameni care au făcut jocul sistemului şi oameni care s-au mulţumit să-i supravieţuiască. Şi, sigur, oameni, mai puţini, care i-au rezistat.

II. Dar sunt românii, ca popor, vinovaţi pentru crimele comunismului?

După părerea mea, răspunsul este da şi nu. Deci nicidecum un nu categoric. Pentru că:

a) pe de o parte, o mulţime nu se poate coagula şi concentra către un scop fără să aibă nişte lideri care să-i arate drumul. Dacă aceştia au lipsit, mulţimea şi-a consumat frustrările în bancuri şi în ascultatul Radio Europa Liberă. Iar când a izbucnit singură, rezultatul a fost o revoluţie în care, indiferent dacă e adevărată teoria aia cu lovitura de stat sau nu, de murit au murit români şi nu agenţi străini. Îmi mai aduc aminte, în sprijinul acestui argument, de „Culorile Curcubeului 77″, unde Paul Goma povesteşte că ajunsese să primească apeluri telefonice de la oameni din toate colţurile ţării care voiau să semneze apelul prin care un grup de intelectuali îi cerea lui Ceauşescu să respecte drepturile omului, cum scria în Constituţia României. Asta în ciuda faptului că locuinţa lui Goma era pusă sub supraveghere de Securitate. Deci, din partea unora cel puţin, această dorinţă exista.

b). Şi totuşi există o vinovăţie răspundere (cum mă atenţionează adinab) colectivă, cum ar putea să nu existe? Liderii unui popor nu sunt mai răi decât poporul, sunt o expresie şi o emanaţie a lui. Nu există popor bun cu lideri răi, există sacul şi peticul, că ne place sau nu. (Adică nu ţine aia cu săracul popor ce bun e da ce conducători i-a dat Dumnezeu tot timpul). O mână de securişti şi nomenclaturişti nu ar fi putut controla un popor întreg dacă poporul nu le-ar fi permis asta. Zilnic, mii de complicităţi au menţinut sistemul în funcţiune. Am fost toţi colaboratori la asta, măcar prin tăcere şi supunere, fiecare complicitate în sine era mică dar, la nivel naţional, suma lor era comunismul. La nivel individual, vina era mică, poate nici n-o puteai numi întotdeauna vină dar la nivel colectiv…

Până la urmă, Germania şi-a asumat o vină colectivă pentru lagărele de exterminare, în loc să se scuze că de, Hitler era nebun şi dictator. Faptul că noi şi după revoluţie refuzăm măcar să discutăm problema spune ceva despre noi ca popor – şi mă tem că spune nu doar cum suntem, ci şi cum am fost. Că dacă nu avem curaj acum să discutăm despre aceste lucruri s-ar putea deduce de aici că nici pe vremea aceea nu ne-am fi implicat şi nu ne-ar fi păsat.

Deci poporul român este vinovat şi victimă, derutat, ignorant şi fără lideri da, dar şi crud, nepăsător, iar uneori chiar cooperant cu satisfacţie – dacă e să ne reamintim excluderile politice din universităţi ale copiilor de chiaburi. Avem şi scuze, avem şi vini şi ar trebui să ni le asumăm pe ambele, să vedem şi cauzele pentru care am fost aşa şi nu altminteri.

III. Intelectualii

Că de aici s-a plecat. Intelectualii, după părerea mea, nu sunt vinovaţi de a nu fi fost eroi. Dar nu au nici dreptul să se împăuneze de parcă ar fi fost sau să se supere când li se spune că n-au fost. N-au fost capabili să fie flacăra care arată drumul, tocmai când de o asemenea flacără era nevoie. Da, pot să înţeleg că era greu, am citit despre maşinile de scris care trebuia să fie înregistrate, despre cărţile care nu primeau aprobare de la partid să fie tipărite sau care erau cenzurate, despre explicaţiile pe care trebuia să le dai Securităţii pentru cine ştie ce frază. Cu aparatul represiv al sistemului comunist nu era de joacă şi nu putem noi acum să le pretindem să fi fost ceea ce nici noi nu putem fi siguri că am fi în condiţii similare. Dar să nu vină să spună că au organizat rezistenţa doar prin faptul că au scris literatură. Prin asta au oferit unor oameni oaze de evadare, momente de bucurie, i-au ajutat să viseze şi ăsta e un lucru frumos, dar nu-i face disidenţi. N-au lăudat regimul, dar nici nu i s-au opus. Ca şi poporul, vezi mai sus, intelectualii ar trebui să se accepte aşa cum sunt în loc să-şi caute scuze pentru ce nu au fost sau să ne explice nouă că de fapt au fost…

IV. Herta Muller

Pe de altă parte nici Herta Muller nu este sfânta arhangheliţă care susţin partizanii ei că ar fi. Şi aici se impune o abordare echilibrată, realistă.

a). Herta Muller este un om cu mai mult curaj decât majoritatea dintre noi – curaj demonstrat de fapte, nu ipotetic – un om care şi-a găsit un ţel şi luptă cu consecvenţă pentru el în ciuda faptului că ţelul este impopular şi cauza pierdută. Iar ţelul, cauza este să se vorbească public despre ororile comunismului românesc, să nu ne mai astupăm urechile pentru că subiectul ne indispune şi nici nu e cool şi oricum a fost de mult, domle! Nu, faptul că a avut loc o condamnare publică a comunismului românesc nu face doi bani atâta timp cât condamnarea nu a fost însuşită decât de o parte a clasei politice şi deloc de populaţie, care tot mai zice prin sondaje că Nicolae Ceauşescu a fost un mare politician şi patriot. Asta vrea Herta Muller, o condamnare reală, nu una formală.

Cât despre căcaturile alea că „ce a făcut ea înainte să plece din ţară” – a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aia a făcut, a refuzat să-şi toarne prietenii în ciuda faptului că a fost supusă unor presiuni teribile – şi că mamă, ce comod a fost pentru ea să vorbească din afară despre ceea ce i se întâmpla aici, că scăpase de securitate” –  hai, pe dracu! de parcă securitatea acţiona numai în ţară! Când un disident român devenea prea incomod, putea fi ajuns din urmă şi asasinat bine-mersi şi în afară, vezi atentatul cu bombă de la sediu din Munchen al Radio Europa Liberă din 1981, vezi tentativele de asasinat la adresa lui Paul Goma, stabilit la Paris. Cu toate astea, Herta Muller nu s-a stabilit comod în anonimat, a continat să scrie despre comunism, chit că nemţii nu prea voiau nici ei să audă de subiectul ăsta.

b). Herta Muller este un om profund traumatizat de experienţele ei şi ale prietenilor ei cu Securitatea. Faptul că încă mai crede că o urmăresc securiştii şi azi e o dovadă. Experienţa ei a fost una teribil de îndurat şi e suficient să citeşti „Regele se-nclină şi ucide” ca să realizezi că nu e o experienţă pe care s-o pui deoparte, pe care s-o uiţi. Prin impactul ei total asupra vieţii tale ea devine singurul lucru care ţi s-a întâmplat.

Numai că oamenii traumatizaţi, oamenii care trăiesc zilnic cu frica şi cu amintirea umilinţei nu sunt nişte judecători obiectivi. Sunt încrâncenaţi împotriva celor care i-au rănit, împotriva lumii care funcţionează în acest fel nedrept, împotriva celor care preferă să nu ia atitudine din comoditate, împotriva celor care-şi astupă urechile. Şi, în încrâncenarea lor, exagerează, sunt nedrepţi, sunt smuciţi, acuză disproporţionat şi, nereuşind să găsească tonul just, fac mai mult rău decât bine cauzei lor.

Pentru că a culpabiliza un om este cea mai sigură metodă să-l faci să nu te mai asculte. Ocazia primirii premiului Nobel şi curiozitatea – fie ea sinceră sau snoabă – declanşată în România de acest fapt i-ar fi putut prilejui Hertei Muller ocazia de a porni, poate, o discuţie despre cum era regimul. În momentul însă în care s-a erijat în acuzator – cu toată dreptatea ei pe fond, pentru că mie tonul mi se pare clar – a ratat ocazia de a declanşa exact discuţia pe care o dorea. Poate că în loc să spună „voi, românii, n-aţi făcut” sau „intelectualii erau prea încurcaţi cu dictatura, cred” – presupoziţie, nebazată pe fapte şi generalizată – ar fi trebuit să înceapă cu „iată ce făcea regimul”, „uite ce mi s-a întâmplat mie”. Şi poate aşa discuţia ar fi pornit să se poarte în jurul faptelor regimului – şi nu pe acest joc al autoapărării la care s-a ajuns zilele astea – şi odată ce s-ar fi discutat şi lămurit, în timp, cum era regimul comunist şi ce porcării comitea, problema responsabilităţilor individuale şi colective s-ar fi ridicat de la sine. Compasiunea şi autoanaliza colectivă trebuie deşteptate, nu pretinse – de ce, pentru că nu merge, de aia! că se declanşează reflexul de autoapărare şi nu te mai ascultă nimeni.

(Oricum, intelectualii români care i-au replicat zilele astea au reuşit să facă o figură cam tristă, ca să nu zic jalnică).

V. Bun, şi?

Şi nimic. Ne-am crizat cu toţii şi ne-am spus punctele de vedere, iar după tot zgomotul şi furia s-a lăsat o linişte asurzitoare.

Ce-ar fi de făcut? Păi de unde să ştiu eu? Mă gândesc că, la nivel individual, am putea măcar:

1. Pe viitor, să ne ascultăm unii pe alţii ca să ne înţelegem, nu ca să ne contrazicem mai bine.

2. Am putea să luptăm contra reflexelor noastre de autoapărare şi să încercăm,  în primul rând, să distingem partea  ce ar putea fi adevărată din mesajul care „nu ne gâghilă urechea în mod plăcut”, în loc să-l respingem în bloc pentru că nu ne place cum sună.

3. Să citim mai mult despre abuzurile fostului regim chiar dacă nu e la fel de amuzant sau de trendy ca …. (completaţi cu ce nume vreţi).

4. Să povestim, poate chiar pe bloguri, ca spaţiu public vizibil, un episod în care am contribuit în felul nostru la complicitatea generală întru insinceritate, fără să ne căutăm scuze, chiar dacă e vorba de ceva inofensiv ca participarea la Cântarea României, faza pe judeţ. Asta doar ca să realizăm cât de insidios funcţiona sistemul, vezi pct II b.). Şi apoi să povestim un episod – întâmplat nouă sau altora – în urma căruia am devenit conştienţi de absurditatea sistemului (ca sistem represiv, nu la modul că nu erau curent, carne, lapte, portocale, cărţi în librării  etc). Ăia care avem cât de cât amintiri. Poate c-ar ajuta. Poate c-ar fi un început de discuţie. Sau poate că nu.

Dacă nu facem nici una, nici alta, înseamnă că agitaţia noastră e de operetă şi fără legătură cu fondul problemei.

Anunțuri