Kurt VonnegutHocus Pocus (1990)

Editura Polirom, 2005

Traducere Vali Florescu

Uite că, apropo de dezbaterea de la postul anterior,Vonnegut nu prea-mi dă dreptate. Din punctul lui de vedere, expus în Hocus Pocus, o fiinţă umană este capabilă de acte incredibile de cruzime când primeşte ordine de la o autoritate superioară, printre exemplele oferite de el fiind crucificarea lui Iisus şi războiul din Vietnam.

„Războiul din Vietnam n-ar fi durat atât cât a durat dacă n-ar fi fost în firea umană să-i tratezi pe cei pe care-i cunoşti sau pe care nu doreşti să-i cunoşti, chiar dacă s-ar afla în agonie, drept insignifianţi. Câteva fiinţe umane s-au luptat împotriva acestei tendinţe extrem de naturale şi şi-au exprimat compasiunea pentru străinii nefericiţi. Însă, aşa cum ne arată Istoria, aşa cum urlă Istoria din rărunchi: N-au fost niciodată prea mulţi!””.

Hocus Pocus” este o distopie cruntă, localizată într-o Americă în care marile companii au fost preluate de milionari din Mexic, India şi China, iar guvernul a cedat până şi sistemul penitenciar pentru a fi administrat de japonezi, pentru că aceştia erau capabili să reducă din cheltuieli. Bogaţii au renunţat la orice responsabilitate şi, lăsând administrarea ţării pe mâna cui o vrea-o, îşi văd de preocuparea lor capitală – aceea de a o duce bine şi a se ţine cât mai departe de clasele de jos. În acest mediu, Eugene Debs Hartke, fost soldat şi propagandist în Vietnam, fost profesor la un colegiu provincial pentru persoane cu dizabilităţi de învăţare (şi cu părinţi bogaţi), fost profesor la un penitenciar, îşi aşteaptă sentinţa, fiind acuzat pe nedrept că i-ar fi ajutat pe deţinuţi să evadeze. În aşteptare, îşi scrie memoriile, pe hârtii de dimensiuni diferite – de unde şi caracterul extrem de fragmentat al poveştii, atât tehnic vorbind, cât şi ca fir narativ, căci şi povestirea sare încolo şi încoace.

Inventarul complet

E o carte care tratează despre atâtea teme şi într-un fel atât de împrăştiat încât, la o primă vedere, firul care le uneşte este greu de perceput. Mie mi se pare că tema generală este  iresponsabilitatea umană şi capacitatea oamenilor de a recurge la tot soiul de „hocus-pocus”, adică la tot soiul de raţionamente, oricât de tembele, care să-i facă se se simtă bine şi să-i scutească de responsabilitatea de a lua atitudine

Nici nu-i de mirare atunci că romanul creează o impresie de fragmentare extremă, date fiind domeniile foarte numeroase în care omenirea excelează în materie de iresponsabilitate. Toate prezentate prin felurite pilde. Printre aspectele subliniate de Vonnegut figurează: corectitudinea politică împinsă la extrem şi folosită ca armă, ignorarea efectelor poluării şi a problemelor ecologice, că doar lumea nu s-a sfârşit până acum, deci, probabil, nici de acum înainte nu se va sfârşi, impresia unor vedete media că a fi faimoase înseamnă că se pricep la toate, propaganda, părinţii forţându-şi copiii în numele propriului lor orgoliu, războaiele, rasismul, religia, îndobitocirea prin TV, cultul divertismentului etc. Plus minunatul talent al oamenilor de a eluda fondul pentru că se împiedică de formă. Hartke spune că el nu înjură pentru că

„(…) blasfemia şi obscenitatea îi îndreptăţesc pe cei care nu doresc să afle informaţii neplăcute să-şi închidă ochii şi urechile în faţa ta”.

De critici nu scapă nici cultul succesului predicat tinerilor într-un mod păgubos, în locul unor valori reale sau a unei pregătiri adecvate pentru viaţă:

Biblioteca asta e plină de istorii despre aşa-zise triumfuri, ceea ce îmi cam trezeşte suspiciuni. E extrem de periculos să-i laşi pe oameni să citească despre mari succese, pentru că, din experienţa mea, chiar şi pentru albii din clasa de mijloc sau din clasa de sus, norma e eşecul. E cu atât mai nedrept să-i laşi pe tineri total nepregătiţi pentru porcăriile monstruoase care îi aşteaptă (…). nu văd niciun rău în a le spune tinerilor să fie pregătiţi mai degrabă pentru eşec decât pentru succes, fiindcă eşecul este principalul lucru care li se va întâmpla”.

zice Eugene, căci închisoarea la care este paznic şi profesor este plină de negri care nu au reuşit să devină staruri NBA, iar Eugene însuşi este concediat de la colegiu şi pentru că le-a povestit studenţilor scene reale din războiul din Vietnam. „De ce dumnezeu le-ar spune cineva asemenea poveşti unor tineri care trebuie să-şi iubească ţara?„, este argumentul principal adus împotriva sa.

Pe scurt, omenirea lui Vonnegut este compusă din iresponsabili care se asurzesc voluntar şi care pasează răspunderea unor inşi şi mai iresponsabili. Sau, cum mult mai mişto zice Vonnegut

„Cred că orice formă de guvernare este ceea ce oamenii care au toţi banii, în stare de trezie sau beţi criţă, întregi la cap sau smintiţi de-a binelea, se hotărăsc să facă astăzi.”

În fine, dacă în alte romane ale lui Vonnegut stupiditatea individuală şi socială ne erau înfăţişate cu o ridicare amuzată din umeri, Hocus Pocus mi-a lăsat impresia unui rechizitoriu complet al umanităţii, ce nu lasă loc niciunei speranţe. De unde şi fraza finală a cărţii, pe care Hartke ne-o aruncă în faţă după ce ne obligă să facem un calcul complex ca să aflăm numărul de femei cu care s-a culcat în viaţa lui (şi care e egal cu numărul de oameni pe care i-a omorât în Vietnam).

„Doar fiindcă unii dintre noi ştiu să scrie şi să citească şi se pricep cât de cât la aritmetică, asta nu înseamnă că merităm să cucerim universul”.

Anunțuri