Scrise pe marginea paginii

Am fost cu toţii nişte rotiţe

Propuneam mai jos, în contextul reproşurilor pe care Herta Muller le făcea intelectualilor români, să mutăm discuţia de la vinovăţie/nevinovăţie la felul în care funcţiona sistemul. Şi să povestim, cei care avem asemenea amintiri, un episod în care am contribuit în felul nostru la complicitatea generală întru insinceritate, fără să ne căutăm scuze, chiar dacă e vorba de ceva inofensiv ca participarea la Cântarea României, faza pe judeţ. Asta doar ca să realizăm cât de insidios funcţiona sistemul. Şi apoi să povestim un episod – întâmplat nouă sau altora – în urma căruia am devenit conştienţi de absurditatea sistemului (ca sistem represiv, nu la modul că nu erau curent, carne, lapte, portocale, cărţi în librării – deşi şi asta era nasol).

Întrucât capricornk 13 s-a entuziasmat şi a trecut la fapte, e cazul să pun şi eu osul. Iată deci poveştile mele.

Între timp, a scris şi adinab. Şi kvala, care chiar are ce povesti, nu ca noi.

Scenă tipică pentru Cântarea României. Desenul din tribune, ăla cu stema, este format din oameni care ţineau steguleţe sau cartoane colorate

I. Prima este, evident, Cântarea României, la care am participat ca un vajnic pionier ce eram. N-aveam voce, dar eram bună la recitări. Pentru cine nu ştie, Cântarea României începea ca o întrecere între clase, cine adună un grup mai bun de recitători sau un cor mai bun şi pune în scenă un montaj mai reuşit de ode la adresa PCR şi mai ales a lui Ceauşescu şi a neveste-sii. Costumaţia de bază era costumul de pionier sau costumul popular, sigur, cu pantofi în loc de opinci. După aia urma întrecerea între şcoli, faza pe municipiu cum s-ar zice, şi apoi faza pe judeţ. Ăi mai talentaţi, printre care nu m-am numărat niciodată, erau selectaţi la nivel naţional, ceea ce presupune că erau filmaţi şi daţi la TV, unde „Cântarea României” era emisiune de bază, cu motto-ul „de pe marea scenă a ţării pe micul ecran„.

Se recitau tot felul de prostii despre iubirea de patrie-partid-popor-dar-mai-ales-conducător. O să v-o scriu pe prima pe care mi-o aduc aminte. „Alăturea de tine/ Tovară şi soţie/Elena Ceauşescu/ Un suflet cald şi blând/ Savantă de renume şi-nchipuire vie/A marilor românce născute pe pământ”. Şi dă-i râsu dracului, că pe manuscrisul dactilografiat scria „tovară” care te ducea cu gândul la „povară şi soţie” şi „închipuire” în loc de „întruchipare” – ceea ce era de asemenea cam subversiv, cucoana fiind bătrână bine şi nici prea arătoasă.

Era ditamai porcăria dacă te gândeşti cât efort se cheltuia – repetiţii, lipsit de la ore, costume, pe o chestie pe care toată lumea o ştia ca fiind total neadevărată. Până şi eu ştiam, şi nu doar eu, dar şi ceilalţi copii probabil, deşi nu vorbeam despre asta.

II. A doua poveste este legată tot de Cântarea României. Când eram în clasa a opta, mama a decis să nu mă mai lase să particip pentru că, zicea ea, trebuia să învăţ pentru examenul la liceu şi nu era bine să lipsesc de la ore şi să pierd materie. Habar nu avea ea ce a urmat, că altfel n-ar fi făcut-o; material de disidentă n-a avut în ea niciodată.

Deci, căcat, eram un copil care recita într-un grup cu alţi copii, nu eram vedeta judeţului sau ceva. Când însă am anunţat-o pe profesoara de română că nu mă mai lasă mama – şi eu ce era să fac? să n-o ascult pe mama de dragul partidului? probabil că da! – aia mi-a bătut obrazul şi mi-a zis să-mi fie ruşine, de parcă era decizia mea. Diriginta m-a ameninţat că vor fi „repercursiuni” – alooo, aveam 13 ani! Mai perfid decât atât, deşi fusesem febleţea ei până atunci, elev silitor şi tot borşul de rigoare, m-a ridicat în picioare şi mi-a făcut observaţie în faţa clasei, ca ultimului chiulangiu (era o practică pe vremea aia, altă tâmpenie, şi noi ăia buni participam la ea, deci aş putea s-o trec şi pe asta la punctul unu). Nici nu-mi mai aduc aminte ce a putut să-mi zică. În plus, ridicolul nu s-a oprit aici, am fost chemată la directoarea adjunctă să dau explicaţii. Şi iată trei femei în toată firea, cu copii şi unele chiar cu nepoţi acasă, dezlănţuindu-se împotriva mea ca şi cum aş fi furat secretele de stat privind depăşirea planului cincinal la depănuşat porumb ca să le vând americanilor.

De ce or fi făcut una ca asta? Din laşitate, e singurul răspuns care-mi vine în minte. S-au temut că o să povestească vreun copil acasă şi că părinţii or să informeze pe linie de partid şi că o să le tragă PCR-ul pe ele de răspundere fiindcă nu luaseră atitudine faţă de „elementul duşmănos”. Şi uite aşa s-a făcut din ţânţar – nu mai recitam eu, mare pagubă! – armăsar. Şi demenţa ar fi continuat, numai că bunicul avea nuşce cunoştinţă la inspectoratul judeţean şi a intervenit ăla de le-a calmat pe nebune. Ceea ce a fost un mod de a îndrepta o idioţenie printr-o altă idioţenie. Dar oricum, diriginta şi profesoara de română s-au chinuit încă vreo câteva săptămâni să-mi arate dispreţul lor glacial. Aia de română cel puţin s-a chinuit rău de tot: nu mă mai punea să citesc lecţia la clasă şi nu mă mai punea să răspund când ridicam mâna (pe care eu numai de a naibii o ridicam în continuare).

Se petrecea în 1989. Spuneţi voi dacă n-a fost absurd!

A, şi mai am una din puţul absurdului, care s-a petrecut cu un an sau doi înainte. Venise Ceauşescu în vizită de lucru în Buzău şi au scos toţi pionierii din şcoli să stea pe marginea drumurilor pe unde trecea Preaiubitul Conducător (formulă care pe vremea aia se spunea fără ironie) cu maşina şi să fluture din eşarfe. Costumaţia pentru fete – bluză albă, fustiţă roşie de voal, şosete trei sferturi albe. Numai că era pe la finele lui octombrie şi pe vremea aia în octombrie era frig, băi tată! Ca urmare, cu toate că-mi pusesem şi o pereche de ciorapi de-ai mamei – culoarea pielii, să nu-i vază ochiul vigilent al Conducătorului – am făcut o răceală d-aia cu 40 de grade temperatură, de-am zăcut o săptămână. Şi toate astea numai pentru ca Tovarăşul să vadă din goana maşinii un grup de copii rebegiţi, fâşfâind din eşarfe.

Deci aşa funcţiona sistemul la nivelul omului de rând. Altceva în momentul ăsta nu mai găsesc de adăugat. Şi, sincer, nu credeam c-o să mă enervez atâta povestind experienţa de la punctul II. N-am o foarte bună părere despre curajul meu dar măcar atâta ştiu despre mine, că una ca asta nu i-aş fi făcut niciodată unui copil.

10 gânduri despre „Am fost cu toţii nişte rotiţe

  1. Da de ce, că eu mă pricep la autoflagelare şi pot să încep cu mine. Am şi zis: sunt o laşă.
    Uită-te însă ce lucru interesant: când discuţia s-a purtat în termeni de tip Herta Muller versus intelectualii români a sărit toată lumea să comenteze. Toată lumea avea o părere. De obicei, părerea consta în a da fie în Muller, fie în Pleşu-Liiceanu-Cărătrescu; deşi au fost şi excepţii.
    Acuma, când e vorba să ne analizăm rolul în cadrul fenomenului, deodată nimeni nu mai are nimic de comentat. Asta înseamnă:
    a. fie că blogurile noastre sunt citite numai de persoane care erau prea tinere la Revoluţie şi nu au amintiri (şi nici n-au fost interesate să afle despre asta)
    sau
    b. că oamenii sunt gata sa sară şi să combată bine când e de dat cu huo dar mai puţin dispuşi la o sumară autoanaliză, dac-o poţi numi şi-atât. De ce să scrii de comunism, lasă că e plicticos şi mai ales s-o facă alţii, nu noi. Remarc că până şi unii dintre cei care comentau la tine foarte pro-Muller nu s-au prins în joc de data asta şi mă întreb dacă nu cumva tot asta e explicaţia, că te-ai fi aşteptat ca ei să fie primii, nu?
    Avem aici un sindrom: sindromul „s-o facă alţii”. De ce să opunem rezistenţă, las s-o facă intelectualii ţării, că de aia îi are. Intelectualii, la rândul lor, aşteptau probabil s-o facă alţii, nu ei. Şi acum tot aşa se întâmplă. Mă gândesc dacă nu cumva asta a fost explicaţia şi nicidecum teroarea regimului sau spălarea pe creier prin propagandă – că doar în anii 80 n-o mai credea nimeni – şi nici „modificările genetice”, cum zici tu.
    Mă rog, de fapt generalizez aiurea şi simplific excesiv.
    Şi poate îşi mai ia lumea avânt de acum încolo, că a fost şi început de săptămână, cine ştie?

  2. @dj: well, nu stiu; e posibil sa fie mult prea tineri, oricum majoritatea celor care comenteaza la mine (cu exceptia, poate, a lui we) sunt mai tineri decat mine;
    si nu, nu m-as fi asteptat ca cei pro Muller sa recunoasca ei c-au facut ceva condamnabil; tu ai dreptate, sigur ca intelectualii trebuia sa faca ceva, nu noi insine, feri Darwin! eu stiam din start c-o sa mi-o iau cand am postat ce am postat, e un subiect sensibil, la care advisable ar fi sa te faci ca ploua sau sa fii rational, lucid si logic, asa cum ai fost tu; daca iei partea cuiva iesi sifonat oricum 🙂
    este extraordinar de greu, dj, si stii si tu, sa iesi in fata si sa spui „am gresit”; in primul rand pentru ca iti trebuie o minima inteligenta si o minima constiinta si o minima capacitate de autosondare, plus curaj sa te privesti in oglinda ca sa-ti dai seama ca ai gresit; in al doilea rand pentru ca, in cazul fericit in care ai toate cele de mai sus, te gandesti, ipocrit si las, ca nu esti singurul care a facut-o, si oricum ai fost si bolnav cand erai mic, deci esti scuzabil; in al treilea rand pentru ca, in aceasta situatie, nu-ti vine sa fii tocmai tu ala, in conditiile in care cei din jurul tau au procedat la fel 😀

    1. Da ideea nu era să spună nimeni „am greşit”, tocmai. Ideea era să spună „uite, aşa era”. Era vorba de relatarea unei experienţe, nu de ceva condamnabil.
      Dar probabil că uitându-te în tine însuţi ca să găseşti o experienţă de povestit poţi să ajungi să dai peste încrengături atât de complicate de răspundere, vină interiorizată, neputinţă şi dracu mai ştie ce, încât preferi să nu te mai uiţi deloc în adâncurile alea. Cred.
      Cât despre ăia pro-Muller, la modul teoretic ar fi fost de aşteptat să spună ceva, nu? Nu voiau ei oameni cu atitudine? Puteau începe prin a fi chiar ei ăia – aceia care au ce povesti, că vorba aia, unii erau la grădiniţă. (Aoleu, da bătrâne suntem noi două dacă suntem singurele care aveam ceva de povesiti!!!!!).

      1. da cine-s aia ‘pro-Mueller’ care nu zic nimic? eu una o sa scriu o insemnare, da trebuie sa-mi fac un pic de timp pentru asta. e graba, trebuie saptamana asta? 😛 (bine, nu cred ca eu eram ‘pro-Mueller’, da mai stii…)
        plus ca am tot scotocit dupa amintiri, nu reusesc sa gasesc una-doua cat de cat de povestit. da o sa gasesc, ca de avut am sigur 🙂
        ce-i aia ‘oameni pro-atitudine’? va dati seama ca cineva care a incercat timp de 20 de ani sa uite nu se apuca sa povesteasca acum. de-aia ziceam eu ca e prea tarziu, ar fi trebuit sa se inceapa cu povestitul si analizatul de atunci, pana acum am fi avut timp sa ne insanatosim cat de cat. ma rog.
        hai ca o sa povestesc si eu ca m-am stresat 🙂

        1. Stai aşa şi nu dădea! Că nu mă refeream la tine. De fapt nici nu mai ştiu sigur la cine mă refeream, că am impresia că, deşi la postarea respectivă la capricornk 13 se adunaseră 120 de comentarii, ele erau făcute în linii mari cam de aceiaşi oameni, adică nu prea mulţi.
          Aşa că nu te stresa, take your time, că nu e nicio grabă, eu mă refeream mai mult la lipsa de reacţie a comentatorilor.
          „Să încerci să uiţi” e frumos spus dar eu nu cred că majoritatea oamenilor au încercat să uite, eu cred că au uitat pur şi simplu. E o diferenţă. Dacă ar fi încercat să uite înseamnă că anumite lucruri i-ar fi bântuit, i-ar fi deranjat. – şi dacă aşa ar fi fost cazul poate că nu ne-am mai fi trezit cu chestii de genul „era mai bine înainte”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.