E poet acela pentru care „lumea-i o pecete/ pusă pe o taină şi mai mare„. Cel care aude, în liniştea de-afară, „cum se izbesc de geamuri razele de lună„, care simte „cum stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”, care poate vedea şi te poate face să vezi cum „timpul îşi întinde leneş clipele şi-adoarme-n florile de mac„.

Care-ţi descrie atât de credibil o Apocalipsă în care până şi îngerii au căzut, încât îţi vine să priveşti pe geam, să te asiguri că lumea e acolo unde o lăsaseşi, şi care, după aia, te anunţă zâmbind în sine: „Omule, ziua de-apoi/ e ca orice altă zi”.

Care reuşeşte, aproape în fiecare poezie, chiar şi într-alea care nu-ţi plac în mod deosebit, să strecoare câte o imagine sau un cuvânt care să-ţi atingă inima – nu muşchiul ăla responsabil cu pomparea sângelui în corp, ci cealaltă inimă, cea invizibilă, aia de care vorbim de fapt atunci când rostim cuvântul „inimă” – buhe sure ce se-aşează ca urne pe brazi, spice de grâu ce-şi strâng la piept boabele precum mamele care-şi alăptează pruncii, ziua ce vine „ca o dreptate făcută pământului”.

E poet cel care se adresează minţii şi neminţii tale, care nu urmăreşte să-ţi gâdile glanda lacrimală, ci să-ţi trezească la viaţă făptura însetată de minuni care doarme în dosul omului raţional ce te pretinzi a fi. Care, înainte să se adreseze inteligenţei tale chiar, se adresează rădăcinilor pe care mintea ta le-a înfipt în subconştientul colectiv şi prin care îşi trage fricile şi uimirile („În somn, sângele meu ca un val/ se trage din mine / înapoi în părinţi” – cum ar zice el). Care exprimă lucruri noi prin imagini familiare: „Sufletul îmi cade în adânc/ alunecând ca un inel/ dintr-un deget slăbit de boală” şi dureri vechi prin cuvinte noi: „Umbra lumii îmi trece peste inimă„.

Pe scurt, în cazul meu, Lucian Blaga.

În concluzie, Poezia de Sâmbătă revine pe acest blog şi o să vă servesc la Blaga până o să mă imploraţi să încetez! Şi, evident, şi după…

În marea trecere

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Versuri luate de aici, că mi-a fost lene să transcriu din carte.

Anunțuri