Dacă e sâmbătă, ştiţi bine, e Lucian Blaga.

Am zis că vă pun nişte Apocalipse de Blaga, dar, tot răsfoind după ele prin carte, am dat peste alte poezii, toate minunate, de nu m-am putut hotărî pe care s-o aleg. Aşa că lăsăm Apocalipsele pe altă dată.

Veac

Umblă maşinile subpământeşti. În nevăzut peste turnuri
intercontinentale zvonuri electrice.
De pe case antenele pipăie spaţii
cu alte graiuri şi alte veşti.

Semnale se-ncrucişează albastre prin străzi.
În teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului.
Se profeţesc prăbuşirile, sfârşesc în sânge cuvintele.
Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului.

Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul
s-au rătăcit prin baruri cu penele arse.
Dantatoarea albă le trece prin sânge, râzând s-a oprit
pe-un varf de picior ca pe-o sticlă întoarsă.

Dar sus, la o mie de metri-nălţime, spre răsărit
stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi
şi-n miez de noapte râtul mistreţilor
deschide izvoarele.

Actuală, nu? Vă vine să credeţi că a fost scrisă în 1929?

Amurg de toamnă

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Mie întotdeauna mi s-a părut că toamna – şi nu primăvara sau iarna – e un anotimp păgân, sălbatic, ce reuşeşte să-mi răscolească sufletul numai cu vârfurile degetelor. Deşi Blaga vorbeşte aici mai degrabă de o toamnă a spiritului, de o fragilitate peste care până şi o mângâiere poate cădea ca o lovitură sau despre o oboseală atât de mare încât până şi frumosul, binele, mântuirea pot duce la cădere (în toate sensurile cuvântului, cu c sau cu C).

Sau asta văd eu aici, ceea ce, de fapt, cred că spune mai multe despre mine decât despre Blaga.

Anunțuri