Întrucât mă conformez ascultătoare dorinţelor cititorilor acestui blog, aşa cum au rezultat din poll-ul de săptămâna trecută, azi am scris pe Cititor SF despre una dintre cărţile pe care le iubesc: Dying of the Light de George R. R. Martin.

Dying of the light” este primul roman al lui George R. R. Martin (1977). Este o poveste întunecată, melancolică, despre încăpăţânarea de a obţine ceea ce-ţi doreşti şi despre urmările acestui lucru. Despre faptul că uneori poţi descoperi, când e prea târziu, că nu asta doreai, că obiectul dorinţei tale nu mai este ceea ce credeai sau că însăşi tentativa ta de a-l obţine l-a transformat, în mod ireversibil, în altceva. Mai ales atunci când “obiectul dorinţei” este o fiinţă pe care o iubeşti. Lecţia asta o primesc nu unul, ci  mai multe personaje, deşi nu toate mai au ocazia să şi înveţe ceva din asta, căci la Martin se moare, nu glumă.

În acelaşi timp, este şi o poveste despre ce înseamnă a fi uman, despre uşurinţa sau dificultatea de a rămâne om atunci când din jurul tău dispare societatea care să îţi impună constrângerile sale şi să te judece, despre cât de uşor se dezbracă oamenii de umanitate sub pretextul că o protejează cât mai bine.

Să nu credeţi că filosofează cineva despre toate astea în carte. Nu. Astea sunt gândurile cu care închei lectura, după ce ai trăit alături de personajele romanului. Căci, Martin fiind Martin, ne oferă în primul rând o poveste aşa cum ştie el să scrie: personaje fascinante, relaţii complicate, evenimente care se petrec în ritm alert, tot felul de capcane în care cazi chiar prevenit fiind că Martin aşa scrie – şi te trezeşti în final simpatizând cu cine nici nu credeai – şi crearea, aşa, în treacăt şi numai pentru decor, a unor culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Plus o calitate poetică a scrierii pe care în ASOIAF n-o prea arată.

Restul vedeţi la vecini, dacă sunteţi curioşi.

Mâine o să pun aici ceva despre Neagu Djuvara.

Anunțuri