Neagu DjuvaraCivilizaţii şi tipare istorice (1975)

Editura: Humanitas, 2008 (ediţia a III-a)

Traducere: Şerban Broche

Adevărul e că, atunci când ai o carte de genul ăsta, cel mai bine e să postezi despre ea imediat, cât ai subiectul proaspăt în cap, şi nu peste mai bine de o lună, când deja nu mai ştii decât generalităţi. Din păcate asta sunt, poate de la anul devin şi eu mai ordonată, cu ceva efort.

Pictură rupestră din Tassili (Egipt)

„Civilizaţii şi tipare istorice” este dezvoltată din teza de doctorat susţinută la Sorbona de autor în 1972. A primit un premiu al Academiei Franceze în 1976 şi se încadrează în categoria filosofiei speculative a istoriei, domeniu care, ne previne autorul în prefaţă, nu este privit cu ochi buni de către istorici. De ce? tocmai pentru că e „speculativă”, bazată în parte pe dovezi circumstanţiale, pe imaginaţie, ca opuse afirmaţiilor susţinute de izvoare istorice ferme.

Ideea lui Djuvara, după o comparaţie a celor unsprezece mari civilizaţii cunoscute, este că acestea urmează în evoluţia lor anumite etape, care intervin în aceeaşi ordine şi au cam aceeaşi durată, că există deci un mecanism-tip al dezvoltării civilizaţiilor. Cam toate durează, în ansamblu, în jur de 2000 – 2500 de ani. Mai mult, nu doar organizarea statală, expansiunea şi dispariţia civilizaţiilor se repetă, ci şi ordinea în care se dezvoltă artele, filosofia şi ştiinţele. În schimb, de la o civilizaţie la alta, aria de răspândire a acesteia se măreşte şi, în ciuda epocii de barbarie care urmează, umanitatea mai progresează măcar cu un pas-doi faţă de faza anterioară.

Sigur, ispita imediată este să aplici schema la civilizaţia occidentală, în care trăim acum, ca să vezi cum se potriveşte, în ce fază suntem şi ce va urma – dar despre astea, dacă interesează pe cineva, o să fac altă postare. Probabil de aici şi reţinerea confraţilor istorici faţă de teza asta – ei consideră că nu se pot face predicţii istorice. Djuvara însuşi susţine că nu prea se pot face, dar nu pentru că schema lui nu ar fi bună, ci pentru că noi, care am putea face predicţiile, nu suntem suficient de detaşaţi de situaţie ca să putem face aceste estimări, plus că una e să cântăreşti faptele care au fost şi alta să estimezi multitudinea de posibilităţi care sunt şi s-o alegi pe aia corectă.

Dar să clarificăm întâi despre vorbeşte Djuvara când spune „civilizaţie”.

Civilizaţii = mare ansambluri al istoriei care prezintă următoarele caracteristici: au acoperit o arie geografică relativ întinsă, îmbrăţişând mai multe etnii sau state consolidate; acestea au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte şi credinţe; ansamblul se dezvoltă pe o durată de 2000 de ani şi urmează aceleaşi faze de evoluţie politică.

Civilizaţiile clasificate de Djuvara sunt: egipteană, babiloniană, cretană, elenică (greco-romană), bizantină, occidentală, arabă, indiană, chineză, cvilizaţia maya şi civilizaţia mexicană (civilizaţii precolumbiene).

Civilizaţii şi faze

Bătălia de la Anghiari, recreată de Rubens după Leonardo da Vinci

1. Faza larvară – contact al unei migraţii barbare cu o civilizaţie sedentară, mai avansată. Este „vârsta eroică”, ea inspiră epopeile (care însă nu vor fi scrise acum). Durată: 400-500 de ani.

2. Faza de formare – structură feudală, economie rudimentară, închisă, structură socială piramidală, rigidă (nu permite prea uşor accesul la vârf). Raporturile între clase nu sunt tensionate, pentru că stratificarea, bazată pe virtuţile războinice recent demonstrate (faza 1) e acceptată. Acum apar epopeile, inspirate din vârsta eroică anterioară; uneori pot fi inspirate şi din epoca post-eroică. Durată: 400-500 de ani.

3. Faza de înflorire culturală. Se dezvoltă artele, ştiinţa atâta câtă e, filosofia. Aceasta poate să coincidă sau să se suprapună în mare parte cu faza următoare, cea a luptei pentru supremaţie în cadrul civilizaţiei respective. Djuvara subliniază că întâi are loc culminaţia culturală şi apoi cea politică.

4. Era regatelor combatante. Controlul cultural al unei civilizaţii este disputat între statele cele mai puternice care intră în componenţa ei. În acest caz, centrul principal de influenţă se poate deplasa după câte 200-300 de ani de la un stat la altul, fără ca supremaţia să fie definitivă. Este cazul marilor puteri europene în cadrul civilizaţiei occidentale (asta în care trăim noi): politica europeană a fost dominată ba de Franţa, ba de Spania şi Portugalia, ba de Franţa din nou etc). Înflorirea culturală maximă are loc în această fază. Înflorirea politică maximă apare în schimb abia în era imperială.

5. Imperiul universal. Una dintre puteri câştigă supremaţia asupra celorlalte, în mod evident şi fără putinţă de a fi contestată. Unificarea se face în favoarea unei puteri periferice (nu ca locaţie, cât apărută mai târziu în competiţie, dar aparţinând civilizaţiei respective, nu alteia). Aceasta nu se caracterizează prin rafinamentul cultural al celorlalte state aflate în joc, dar demonstrează un simţ foarte ascuţit al organizării şi o putere militară superioară. În plus, energiile statelor combatante sunt epuizate. (În acest sens, Napoleon şi Alexandru Macedon reprezintă tentative premature de atingere a imperiului universal, condamnate să eşueze: nu era momentul, nici creativ, nici militar statele atacate nu erau epuizate).

Exemplu: grecii sunt creatorii valorilor în cadrul culturii greco-romane, punând bazele unei civilizaţii inovatoare, dar sunt fărâmiţaţi şi în război unii cu alţii. Imperiul Roman, cu o organizare militară superioară este cel care va exporta şi impune cultura greacă în ceea ce, ironic, avea să se numească „lumea romană”, fără să aducă inovaţii majore acesteia.

Christopher Nevinson - Path of Glory

Faza imperială reprezintă perioada maximă de expansiune geografică a civilizaţiei respective şi de consolidare a acesteia. Urmează o perioadă de stabilitate şi prosperitate, apoi începe scleroza. În dezvoltarea culturală apare o stagnare, o etapă de sterilitate. Există invenţii şi creaţii artistice, dar ele sunt şlefuiri ale unor teme, motive etc. deja existente şi nu reprezintă răsturnări epocale în raport cu ceea ce exista anterior. De fapt, întreg ansamblul dă semne de oboseală psihologică. Un alt simptom este retragerea centrului şi accesul periferiei – în nucleul celor care exercită puterea intră din ce în ce mai mulţi „venetici”, persoane care nu aparţineau naţiunii fondatoare a imperiului universal. (Exemplu, tot din Imperiul Roman: în ultimii 300 de ani din 52 de împăraţi numai zece mai sunt italici, iar principalele funcţii de comandă în armata romană ajung să fie deţinute de ceea ce altădată romanii ar fi numit „barbari”).

Faza imperială este singura etapă din istoria unei civilizaţii care poate să se repete; celelalte, spune Djuvara, sunt ireversibile. Finalul este prăbuşirea civilizaţiei sub asaltul barbarilor sau al altei civilizaţii. Urmează, de cele mai multe ori, o perioadă de haos, o revenire la o epocă feudală.

„Psihoistorie?”

Eu una chiar nu pot să fac aprecieri despre valoarea de adevăr a teoriei lui Djuvara pentru că sunt prea adesea silită să-l cred pe cuvânt, în sensul că sunt arii istorice despre care ştiu prea puţin. O înregistrez deocamdată ca pe o teorie interesantă (fascinantă ar fi de fapt cuvântul) şi-mi fac o notiţă mentală să mai citesc istorie. Pe alocuri, m-a făcut să mă gândesc la psihoistoria lui Isaac Asimov, în termenii cei mai generali, fireşte (deşi eu nu prea cred că psihoistoria e posibilă).

Pe tema lui Djuvara ca istoric s-au stârnit deja câteva controverse prin blogosferă, pe una am provocat-o chiar eu aici, cu totală nevinovăţie, iar discuţia a continuat dincoace. Zic că nu strică să luaţi şi astea în calcul.

Cred că am comis câteva erori pe aici, e târziu şi sunt cam obosită şi nici nu mă învăţ odată să scriu chestii mai scurte!

Anunțuri