Ryu MurakamiÎn supa miso (1997)

Editura Polirom, 2006

Traducere: Florin Oprina

Există un singur Murakami şi acesta este Ryu„, am proclamat către mine însămi după ce am închis În supa miso, deşi e cam arogant din partea mea să dau asemenea verdicte după doar o primă carte. „Nu-s foarte convins că e bun prin ceea ce spune, cât prin factorul de şoc, pe care-l are din plin„, mi-a replicat un prieten cu care discutam despre asta, demonstrându-mi cum poţi să ai dreptate greşind totuşi. Căci Ryu Murakami m-a şocat, dar nu din pricina scenelor violente descrise extrem de detaliat – se pare că-s vaccinată faţă de aşa ceva şi în plus văzusem „Audiţia”, film făcut tot după un roman de-al lui – ci din pricina şocului cultural pe care îl resimţi din plin, aruncat în teritoriul străin al Japoniei de azi. O lume în care nu găseşti reperele culturii occidentale sau în care le găseşti astfel mutate (sau mutante?) încât nu mai recunoşti harta, dar în care nu regăseşti nici clişeele familiare ale vechii Japonii, cu samurai, gheişe, săbii de oţel şi flori de cireş.

Ryu Murakami descrie  o lume a însingurării şi înstrăinării pe care nici măcar japonezii n-o înţeleg: liceene participând la „întâlniri compensate” (ieşiri în oraş cu bărbaţi maturi, contra cost, dar care nu implică sexul) sau prostituându-se de-a binelea, fenomen cunoscut, dar împotriva căruia nu se iau măsuri; localuri deocheate unde femeile pot fi la fel de bine profesioniste ale sexului sau pur şi simplu funcţionare onorabile care vin acolo din singurătate şi plictiseală; oameni care bântuie cartierele deocheate ale marilor oraşe nu pentru că nu şi-ar putea găsi parteneri, ci pentru că li se pare mai comod să se scutească de osteneala dată de cultivarea unei relaţii. O lume în care însingurarea nu este afirmare de sine sau independenţă sau libertate – cum este ea prezentată şi uneori trăită chiar în spaţiul occidental – ci o pierdere totală rădăcinilor, reperelor, motivaţiilor de a trăi şi acţiona.

De ce, în ciuda faptului că Japonia este una dintre ţările cele mai bogate, oamenii muncesc până se întâmplă chiar să cadă morţi? Poţi înţelege nişte fete dintr-o ţară săracă din Asia, dar liceenele de aici de ce se prostituează? Oricine pe lume munceşte pentru fericirea familiei, dar în Japonia există fenomenul transferurilor departe de casă şi nimeni nu se plânge. Nu pot să explic lucrurile astea – şi nu pentru că aş fi tâmpit. Aşa ceva nu scrie nici în ziare, nici în reviste, nici la televizor nu vorbeşte nimeni despre ele. Nu îţi explică nimeni de ce în Japonia există fenomenele astea, care văzute din afară par foarte stranii”.

Sau karaoke, îşi zice personajul principal, siderat de absurdul propriei ţări, ce tâmpenie să urli aiurea pe muzică în timp ce alţi oameni încearcă să vorbească.

A, sigur că prin această lume umblă un criminal, genul meu preferat şi rar întâlnit în cărţi şi filme, criminalul fără pattern, modus operandi sau cum naiba se cheamă. Sigur că eroul principal, tânărul Kenji, care lucrează ca ghid în industria sexului, dă peste un gaijin ciudat de tot, care ar putea sau nu să fie ucigaşul. (Culmea, acţiunea se petrece între Crăciun şi Anul Nou). Şi sigur că există o scenă de o violenţă extremă, dar pe lângă peisajul extraterestru în care m-a aruncat Murakami prin însuşi cadrul povestirii astea chiar nu mi-au provocat nicio reacţie.

Ca urmare nu pot să spun dacă e meritul lui Ryu Murakami că mi-a plăcut sau dacă e meritul Japoniei, deci trebuie să mai citesc cărţi de-ale lui până mă lămuresc.

Cred însă că înţeleg de ce mulţi cititori îl preferă pe Haruki lui Ryu. Haruki aplică logica basmului, la el răul, de obicei în cheie fantastică, este în cele din urmă temperat sau izgonit sau însăşi calitatea lui fantastică îl face să pară cumva inofensiv; în plus, este valorizat negativ (ptiu, ce expresie pretenţioasă, dar nu găsesc alta acuma). În schimb, Ryu vorbeşte direct despre răutatea şi pornirile întunecate din orice suflet uman, nu aplică judecăţi ferme de valoare – „corect”, „greşit” – şi nici nu oferă finaluri moralizatoare. Ceea ce e neliniştitor.

RECOMANDARE DE SERVIRE

Melodia de început din „Death Note„, un anime de infarct, despre un tip care se apucă să facă ordine în haosul Japoniei moderne fără să se dea înapoi de la nimic, încălcând graniţa dintre bine şi rău şi jucând un joc periculos cu apărătorii legii.

Anunțuri