Chris WoodingRetribution Falls, (2009)

Editura Gollancz, UK, 2009

N-am cuvinte să spun cât de previzibilă e cartea asta. E atât de previzibilă încât de vreo patru-cinci ori am anticipat ce o să se petreacă în aşa-zisele momente de suspans, ceea ce e cam mult pentru un roman de acţiune. Şi să ştiţi că mie nu-mi place să mă joc de-a ghicitul, dau voie scriitorului să mă cucerească, să mă ia pe sus, dar tre să mai poată şi el. Wooding nu poate şi mă simt cam jenată pentru acei prieteni ai mei cărora cartea asta le-a plăcut: fraţilor, unde vă e discernământul, că doar aţi mai citit atâtea, voi nu recunoaşteţi nişte clişee când le vedeţi?

Ca să-i recunoaştem autorului ce-i al lui, acţiunea e construită corect, fără burţi inutile şi capetele se leagă binişor. Iar decorul, lumea, ar putea fi mişto, cu elemente de  steampunk şi o combinaţie de sf şi f – avem nave, dar şi golemi şi demonologie (deşi insuficient folosită – adică un singur daemonist? cam puţin). Acţiunea însăşi, o intrigă politică povestită din perspectiva ţapului ispăşitor, în care apar la un moment dat şi piraţii aerului – ce cool! piraterie steampunk! – are toate premisele să fie captivantă.

Despre pericolele scrisului după reţetă

Din păcate, nici în crearea lumii, nici în schiţarea relaţiilor de putere Wooding nu merge în profunzime. Deşi interesant, decorul are fix grosimea unei foi de hârtie; în loc să aprofundeze lumea originală pe care a creat-o, autorul ne iroseşte timpul cu nesfârşite miorlăieli psihologice ale eroilor săi, ceea ce e trist pentru că aceştia sunt, am zis, clişee. Avem ratatul iresponsabil, fermecător şi pozeur, care în final devine liderul unei echipe, avem grămada de rataţi care devin echipa şi îşi descoperă fiecare forţa interioară, avem medicul care şi-a pierdut încrederea în sine, dar şi-o regăseşte într-un moment de cumpănă, etc. Şi prea mulţi din echipaj au secrete – sau traume sau cum vreţi să le ziceţi – majore, nu aşa. Mercenarii lui Glenn Cook, ne spune unul dintre personajele Companiei Negre, fac pe misterioşii în legătură cu trecutul lor ca să pară mai interesanţi, nu fiindcă ar avea mari secrete şi aventuri tragice de ascuns – Wooding ar fi putut învăţa şi el ceva din asta.

În plus, elementele de suspans vin unele după altele, corect… dar în ordinea în care le-ai mai văzut în nu ştiu câte filme deja: abia scapă de aia şi, imediat, dar imediat ce răsuflă uşuraţi, bang! apare alt pericol.  Personajele îţi comunică întâi – căci ai acces la gândurile lor – că nu or să facă x chestie eroică pentru că nu au niciun motiv şi îţi înşiră pe lung şi pe lat motivele de a NU o face, până când devine ATÂT de evident că exact aia vor face  încât, după ruptura corespunzătoare din acţiune, când personajele fac chestia aia eroică, nici nu mai eşti surprins, ci doar plictisit: „ce ţi-a luat atâta timp”? Şi în plus, Wooding recurge la tehnica asta nu o dată, ci de câte ori poate. Iar când, pe deasupra, unul dintre marile momente psihologice şi de cotitură este ratat de faptul că tu l-ai văzut venind încă de acum o sută de pagini, e clar că îţi pierzi vremea degeaba.

Asta se întâmplă când scriitorul scrie romane de suspans după reţetă – cititorului, sărmanul, nu-i mai rămâne nicio surpriză. China Mieville de exemplu, într-o carte pentru adolescenţi numită „Un Lun Dun„, obţine nişte efecte foarte mişto răsturnând câteva dintre schemele tradiţionale ale basmului şi luând-o pe scurtătură; dar Mieville are imaginaţie şi ambiţie şi nu se dă înapoi de la a le folosi. Wooding nu ştiu ce are, dar ştiu ce n-are: o a doua şansă, în ceea ce  mă priveşte. N-am mai citit ceva atât de plicticos de când cu Patrick Rothfuss şi al său „The Name of the Wind„, pe care, de altfel, nici n-am reuşit s-o termin. Cine a îndrăznit să compare oricare dintre cărţile astea cu „Locke Lamora” să vină încoace, cizma mea abia aşteaptă o întâlnire de gradul trei cu dosul persoanei în cauză.

RECOMANDARE DE SERVIRE

Anunțuri