Gerald MartinMarquez, o viaţă (2008)

Editura Litera International, 2009

Traducere: Alexandru Macovei

(continuare)

Talentul şi puterea, puterea şi talentul – o relaţie ce intră în categoria atracţiei contrariilor. Puterea totdeauna şi-a dorit să aibă talent – Nero şi încercările lui de a fi artist sunt cel mai grăitor exemplu – iar talentul întotdeauna a dorit să seducă puterea, deşi a sfârşit adesea prin a fi sedus de aceasta.

Susţinerea pe care Marquez i-a acordat-o întotdeauna lui Fidel Castro este o chestie de notorietate pentru iubitorii romanelor sale, care au avut întotdeauna o dificultate în a accepta că omul care a creat lumi atât de stranii şi cu atâta sensibilitate putea cădea într-o aşa eroare încât să-l sprijine pe unul dintre cei mai longevivi dictatori ai lumii actuale. Dar, se va vedea, nu e nicidecum vorba despre naivitatea unui scriitor care trăieşte în lumea cărţilor lui; spre deosebire de impresia pe care o lasă dacă îl judeci numai după romanele sale, Marquez nu e un autist, ci un ins cu un foarte ascuţit simţ al realităţii, că nu degeaba a fost poreclit „Garcia Marketing” din cauza modului pragmatic în care şi-a administrat succesul venit odată cu Un veac de singurătate.

Biograful neoficial, dar acceptat în cele din urmă de Marquez cu resemnare, Gerald Martin, face lumină atâta cât se poate în această legătură stranie, care este, dincolo de componenta ei politică, o relaţie de prietenie durabilă între doi oameni care par cum nu se poate mai diferiţi.

Violenţa ca tradiţie naţională

Imagini din timpul revoltei Bogotazo. Mai multe fotografii, la http://www.latinamericanstudies.org/bogotazo.

Ca să înţelegem susţinerea statornică a lui Marquez pentru cauza Cubei, trebuie să înţelegem mai întâi ce a însemnat Cuba pentru el, ca şi pentru alţii care au susţinut o vreme cauza lui Fidel, vezi Llosa, Cortazar, Fuentes etc, dar mai ales pentru Marquez. Iar pentru asta este bine să înţelegem cum era Columbia în perioada în care Marquez a copilărit şi apoi a mers la studii.

La Violencia este numele sub care este cunoscută o perioadă din istoria relativ recentă a Columbiei, între 1948 şi 1960, în care războaiele civile declanşate de permanenta luptă politică între conservatori şi liberali au făcut peste un sfert de milion de victime, de la studenţi împuşcaţi în timpul manifestaţiilor de protest, până la candidaţi prezidenţiali asasinaţi în plină stradă, gherile alimentate de partidele politice, violuri şi jafuri în provincii. Citind însă cartea lui Martin, mă aventurez a spune că La Violencia este împletită inseparabil cu istoria Columbiei, dacă nu cumva este chiar istoria însăşi a acestei ţări, periodice valuri de nebunie măturându-i teritoriul de la un capăt la altul. Asta a dus la paradoxul conform căruia deşi Columbia n-a avut instabilitatea guvernamentală  a altor state din zonă – a avut regimuri autoritare, dar s-au organizat alegeri periodice şi numărul de lovituri de stat a fost redus în comparaţie cu celelalte ţări latino-americane – numărul columbienilor căzuţi pradă „Vijeliei”, cum metaforic a numit-o Marquez, să fie mult prea mare.

Numai în secolul a XIX-lea, când statul columbian abia se născuse ca atare, au fost 20 de războaie civile. La începutul secolului trecut, ţara a cunoscut o perioadă de relativă linişte şi prosperitate. Acela a fost momentul când United Fruit Company din Boston s-a instalat în Aracataca – sau, pentru fanii lui Marquez, Marcondo – şi a început o foarte profitabilă exploatare a bananelor, care creşteau de minune în zonă, cu o forţă de muncă ieftină, ce se găsea, de asemenea, din belşug. Cât timp compania s-a aflat acolo, orăşelul a cunoscut o dezvoltare explozivă. Aceasta a fost însă stopată bursc de greva muncitorilor de la UFC. Intervenţia guvernului conservator în sprijinul United Fruit Company s-a soldat cu 1000 de morţi, ucişi fie pe loc, pentru că au refuzat să se împrăştie la ordinul armatei, fie în timpul celor trei zile de represalii care au urmat. Ca urmare a acestor evenimente şi pe fundalul crizei economice din 1929, compania americană se retrage din Columbia, fapt care va arunca în sărăcie Aracataca. Martor la toate acestea şi crescut de un bunic fost colonel într-unul dintre războaiele civile de mai-nainte (de partea celor care pierduseră, mi se pare), Marquez a rămas cu o antipatie durabilă pentru americani, pe care i-a privit ca pe nişte imperialişti şi exploatatori, chestie care avea să-l arunce direct în braţele socialismului şi, ulterior, ale lui Fidel Castro. Faptul că, peste ani de zile, când în sfârşit au ajuns la putere, liberalii nu au intreprins nimic pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale populaţiei l-a determinat pe Marquez să nu aibă încredere în niciunul dintre partidele din ţara sa, iar cele ce au urmat după declanşarea revoltei Bogotazo n-au făcut decât să-i confirme părerile şi să-i întărească opţiunile politice.

Copii înarmaţi, Columbia, 1953. Sursă foto: http://histoclo.com

Bogotazo

La Violencia a fost declanşată de asasinarea în plină stradă a candidatului liberal la preşedinţie, Jose Eliecer Gaitan, în 1948. Liberalii erau în acel moment în  opoziţie de doi ani, dar popularitatea imensă a lui Gaitan părea să promită o schimbare a situaţiei. Gaitan îşi începuse urcuşul spre succes în zilele grevelor muncitoreşti din 1928, când denunţase violenţele guvernului conservator, lucru riscant în sine. La aflarea veştii, mulţimea din Bogota, convinsă că în spatele omorului erau conservatorii – deşi acest aspect nu a fost clarificat – iese în stradă. Asasinul este făcut bucăţi de gloată. Urmează zile de o violenţă de neimaginat în Capitală, biserici incendiate, schimburi de focuri, morţi; se instaurează cenzura, ora stingerii, în timp ce nebunia cuprinde toată ţara şi o va ţine aşa 10-12 ani de zile.

Efectele nebuniei s-au făcut simţite mult timp după aceea: zone rurale au rămas în întregime pustiite, abandonate de locuitorii care fugeau din calea nebuniei, mişcările de gherilă nu s-au mai potolit până în zilele noastre, asasinarea candidaţilor prezidenţiali s-a mai petrecut ocazional, iar luările de ostatici şi asasinatele s-au tot ţinut lanţ, un caz real ajungând să fie sursa romanului lui Marquez „Ştiri despre o răpire„. Incapacitatea guvernelor de tot soiul de a pune deplină ordine în Columbia va fi contribuit, la rândul ei, la încăpăţânarea cu care Marquez a susţinut revoluţia cubaneză mult timp după ce aceasta a demonstrat că nu era deloc o revoluţie, ci o dictatură cu acte în regulă. În mod paradoxal, însă, Marquez totdeauna a susţinut mişcările dictatoriale; un alt prieten al său era Torijos, dictatorul Republicii Panama. Explicaţia pe care o găseşte Martin este că Marquez ar fi fost convins că numai un control foarte strict i-ar împiedica pe americani să-şi vâre coada şi să dea peste cap transformările revoluţionare din lumea latino-americană.

Revenind la Bogotazo, Marquez era student în momentul respectiv şi a asistat la evenimente. Nu s-a întâlnit atunci cu Fidel Castro, deşi acesta era el însuşi la Bogota, la un congres studenţesc, şi a coborât în stradă să organizeze revoluţia. Marquez, mai prudent, s-a rezumat la a se pune în siguranţă, aşa că nu a fost acesta începutul controversatei sale prietenii cu Castro. Aceasta avea să mai aştepte vreo 17 ani. Dar, cum articolul s-a lungit prea de tot, restul – mâine.

(va urma)

Anunțuri