Gerald MartinMarquez, o viaţă (2008)

Editura Litera International, 2009

Traducere: Alexandru Macovei

(continuare)

La 1 ianuarie 1959, Fidel şi mişcarea sa preiau puterea în Cuba. Este greu de imaginat acum, dacă ne uităm la Cuba, de ce şi cât de entuziasmată a fost intelectualitatea latino-americană de victoria lui Castro. Socialismul lui Castro le părea o promisiune de mai bine, în contrast cu capitalismul din propriile state, cu loviturile militare şi regimurile autoritare şi abuzive ce le urmau – ironic dacă te gândeşti că nici Fidel n-a ajuns la putere pe bază de alegeri libere, dar, uneori, speranţa orbeşte. Egalitate între oameni: ce putea suna mai frumos? De aceea, iniţial, regimul comunist din Cuba a beneficiat de susţinerea publică a unor mari nume: Llosa, Fuentes, Cortazar. Şi, evident, Marquez.

În cazul particular al lui Marquez, pe lângă situaţia Columbiei, răvăşită de permanentele războaie civile purtate de liberali şi conservatori (vezi postarea anterioară), acesta mai venea, în 1959, şi cu experienţa anilor în care răbdase la propriu de foame, mai întâi la Bogota, ca student, apoi la Paris şi Londra, perioadă întunecată din viaţa lui, în care se va fi convins că într-adevăr capitalismul n-are suflet. (Întrucât pe perioada şederii sale în Europa Marquez a efectuat un turneu prin statele socialiste, inclusiv Rusia, ar fi putut să se convingă, de asemenea, că nici comunismul nu-i chiar raiul, dar, prudent, va fi făcut în mintea sa o disociere între socialismul de influenţă sovietică şi socialismul lui Fidel, care trebuia să fie cel adevărat). Şi de fapt, duplicitatea nu doar în vorbă, ci şi în faptă nu i-a fost niciodată străină lui Marquez, se va vedea.

Revoluţia fără pui

Principala grijă a lui Fidel Castro era că ştirile despre Cuba erau „deformate” de ticăloşii de „gringos”; ca urmare, a decis să înfiinţeze o agenţie de presă care să difuzeze ştiri „adevărate”. Şi uite-aşa s-a trezit Marquez, dornic să ajute Revoluţia, conducând filiala de la Bogota a agenţiei numite „Prensa latina” şi apoi pe cea din New York. (În cazul din urmă, la redacţie plouau ameninţările telefonice cu moartea, venite atât din partea refugiaţilor cubanezi din State – adversari ai lui Fidel Castro – dar şi ca urmare a luptei interne dintre comuniştii cubanezi; victorioşi temporar, partizanii apropierii de URSS au refuzat să-i plătească lui Marquez – care demisionase – până şi biletul de avion pentru întoarcerea acasă).

Pe Castro l-a cunoscut în 1960, într-un aeroport din Cuba, unde avionul lui Marquez făcuse escală. Întâlnirea are o notă comică, mai puţin pentru cei care îşi aduc aminte câte ceva despre comunismul românesc:

„Lui El Comandante îi era foame şi a comandat nişte pui de la bufet. Când a fost informat că nu aveau pui, Castro a spus că de trei zile vizita ferme de pui şi că era imposibil ca revoluţia să nu poată livra păsări şi la restaurantul aeroportului, mai ales că blestemaţii de gringos trâmbiţau sus şi tare că toţi cubanezii mor de foame cu zile şi iată că aeroportul le demonstra că aveau dreptate”.

Dictatorul în labirintul său

În fine, de împrietenit cei doi s-au împrietenit abia în 1975, când, pe fondul celebrităţii explozive a lui Marquez (care publicase Un veac de singurătate în 1966), dar şi după pierderea sprijinului intelectualităţii de stânga, Castro trebuie să-şi fi dat seama că, de acum, Marquez putea face mai multe pentru el decât invers. Aşa începe, oricât de monstruos ar suna din afară, o frumoasă prietenie, cu vacanţe anuale petrecute la vila lui Castro, plimbări cu maşina, mese gătite de Fidel, care se dădea în vânt după spaghete. Cum naiba de s-a întâmplat una ca asta? Păi, zice Gerald Martin, unul era un dictator, altul un scriitor celebru, „ambii fiind măguliţi de atenţia reciprocă pe care şi-o acordau”.

Dincolo de aceste interese comune şi măguliri reciproce, cei doi par însă să-şi fi găsit ceva puncte în comun:

Marquez era cel mai faimos scriitor produs de lumea vorbitoare de limbă spaniolă de la Cervantes încoace şi, printr-un noroc fabulos, era socialist şi un mare susţinător al Cubei. În plus, avea aproape aceeaşi vârstă ca Fidel, amândoi erau din Caraibe şi amândoi deveniseră antiimperialişti ca reacţie la prezenţa în regiune a monopolistului producător de banane United Fruit Company. Amăunt interesant, amândoi se aflau la Bogota în aprilie 1948,  în timpul revoltei Bogotazo (…). Deşi era un mare scriitor, Marquez nu era în niciun caz un snob, stilul său de viaţă permiţându-i să-l ţină  pe Castro la curent cu evenimentele din lumea întreagă, în ciuda faptului că acesta era închis între graniţele micuţei sale insule. Castro însuşi mi-a spus că moştenirea  lor caraibiană comună şi o aceeaşi vocaţie latino americană au constituit fundamentul prieteniei lor”.

Mai important poate decât toate astea, Marquez, notează Martin,  îl făcea să râdă pe Castro. O frază care conţine în sine toată singurătatea inevitabilă a dictatorilor: din momentul în care s-au cocoţat pe piscul lor, ei nu mai sunt egali cu nimeni din aparatul puterii, iar cu inferiorii nu râzi, sau dacă da, ai toate motivele să te îndoieşti de sinceritatea sau naturaleţea râsului lor. (Nu că le-aş plânge eu de milă dictatorilor). Iar când, la 70 de ani, Fidel a mers să se reculeagă la mormântul părinţilor săi, gest pe care nu-l mai făcuse până atunci, Marquez şi soţia sa l-au însoţit.

De altfel, când a publicat „Generalul în labirintul său„, roman care reda ultimele zile ale lui Simon Bolivar, Marquez a fost aspru criticat, fiind acuzat că nu pe Eliberator l-a portretizat în carte, ci pe Fidel.

Nu vedea scriitorul că lucrurile în Cuba nu mergeau în direcţia potrivită? Ba vedea, dar speranţa e adesea oarbă şi nici prietenia nu umblă totdeauna cu ochii deschişi. Şi uite aşa, sprijinul lui pentru Cuba s-a transformat treptat din susţinerea unei cauze în care Marquez credea, în susţinerea unui prieten, în ciuda evidenţelor care indicau că acesta nu-i nici sarea pămîntului, nici vreo binecuvântare pentru poporul ale cărui destine se încăpăţâna să le conducă. Şi Marquez nu a precupeţit niciun efort şi n-a câştigat niciun ban de pe urma demersurilor sale. (Degeaba ne acuză unii că-l plătim pe Gabito să ne facă reclamă, că n-avem noi banii ăia, avea să glumească Fidel Castro într-o discuţie cu Mercedes, soţia scriitorului). Dar, precum Şeherezada, uite că mai am nevoie de încă o postare ca să epuizez subiectul ăsta.

Anunțuri