China MievilleThe city and the city (2009)

O lectură provocatoare, chiar dacă inegală, The city and the city diferă de alte scrieri ale lui Mieville, cum ar fi Trilogia „Noul Crobuzon”, apărută la noi. Nici vorbă de fantasy aici, ci de o poveste poliţistă ce se desfăşoară în zilele noastre sau cam aşa ceva, în spaţiul geografic şi geopolitic actual. Singurul lucru deosebit este oraşul, sau mai bine zis oraşele. Sau, şi mai bine zis, oraşul care este două oraşe.

Dacă Zidul Berlinului tăia un oraş în două lumi distincte, de data asta zidul este exclusiv în minţile oamenilor. În acelaşi spaţiu, pe aceleaşi străzi, cetăţenii din Beszel şi cei din Ul Quoma trăiesc fiecare în ţara lor. Unele porţiuni de străzi aparţin Beszel, altele Ul Quomei, un ins poate fi cetăţean al Beszelului, iar vecinul din casa de alături al Ul Quomei, arhitectura, vestimentaţia şi manierismele permiţând cetăţenilor celor două oraşe să se deosebească unii de alţii. Deosebire care este foarte importantă, pentru că, deşi graniţa este imaginară, ea trebuie respectată ca şi cum ar fi reală. Un ins din Beszel care trebuie să meargă peste drum, în Ul Quoma, nu poate să traverseze strada pur şi simplu, ci trebuie să treacă pe la punctul de frontieră şi să revină, chit că asta ar însemna să ocolească prin jumătate de oraş(e). Mai mult, locuitorii celor două oraşe nu au  voie să se vadă unii pe alţii – adică să semnaleze că s-au văzut – sau porţiunile de clădiri, străzi etc aparţinând celuilalt oraş. Dacă încălcările obişnuite ale legii sunt tratate de poliţiile celor două oraşe, încălcările graniţei duc la intervenţia unei instanţe misterioase şi temute, numită Breach.

Mieville se distrează de minune inventând regulile unui asemenea mod de viaţă. Parte din povestirea poliţistă, de fapt, se bazează pe felul în care criminalul – căci de o crimă e vorba – s-a străduit să ucidă victima fără să încalce regulile, pentru a evita intervenţia atotputernicei poliţii secrete. Deşi unii au interpretat Beszelul ca fiind comunist şi Ul Quoma ca fiind capitalistă, mie nu mi se pare neapărat că-i aşa. Dacă Mieville e militant în romanul ăsta, atunci este militant nu fiindcă susţine o ideologie, ci pentru că împinge la absurd o situaţie, demonstrând puterea convenţiilor de a trasa nu şanţuri, ci adevărate prăpăstii între oameni şi capacitatea oamenilor de a accepta aceste convenţii chiar dacă ele sunt absurde şi felul cum, din toate astea, prosperă birocraţia. În fond, nici Zidul Berlinului nu trecea numai prin Berlin, ci şi prin minţile unor oameni, iar Cortina de Fier nu era din fier.

O crimă, două oraşe

Victima este găsită în Beszel, dar inspectorul Tyador Borlu descoperă curând că aceasta era rezidentă în Ul Quoma. Tânăra studentă, venită să examineze siturile arheologice ale unei civilizaţii din epoca anterioară Separării, era de fapt interesată de un mit local. Acesta susţinea existenţa unui al treilea oraş, care s-ar afla în spaţii despre care locuitorii Beszelului cred că ar aparţine Ul Quomei, iar cei din Ul Quoma că ar aparţine Beszelului. Evident că întrebările ei deranjează tot felul de grupări fundamentaliste (de la naţionalişti – adică separatişti – până la unionişti) şi poate nu numai. Pe măsură ce investigaţia se adânceşte, inspectorul – şi cititorul odată cu el – ajunge ba să creadă, ba să se îndoiască, ba să creadă din nou etc în realitatea celui de-al treilea oraş.

Povestea poliţistă este complexă, alertă şi cu răsturnări de situaţie, iar investigaţia e complicată şi de absurdităţile sistemului – de exemplu nu poţi aresta un suspect dacă el este pe teritoriul ţării vecine pentru că te înhaţă Breach cât eşti tu de comisar etc. Din păcate, finalul e cumva cam împins prea către absurd şi, sincer, eu n-am nimic împotriva trucurilor clasice, dar de la Mieville mă aşteptam la mai mult decât la o discuţie între detectiv şi criminal în care detectivul zice: „ei, şi acum hai să-ţi zic cum ai făcut-o”. În plus, miza crimei nu e în întregime clară (motivul personal este limpede, dar dincolo de el este şi unul material căruia nu-i înţeleg exact rostul).

Siluete de hârtie

Marea problemă pe care o găsesc eu la acest roman al lui Mieville este că personajele nu au adâncime. Nu înţeleg de ce inspectorul Borlu decide, la un moment dat, să-şi asume nişte riscuri destul de mari, încălcând nişte norme profesionale; sigur, mi-aş putea imagina motivele, dar din tot ceea ce a făcut şi a spus personajul până atunci ele nu rezultă logic. În plus, Mieville nu creează un portret al victimei de natură să-l facă pe cititor să-i pese de moartea ei. Este una dintre cele mai sadice chestii faţă de un cititor, să-l faci să simpatizeze cu un personaj despre care ştie că e mort – impactul emoţional al povestirii e deja mult mai puternic. Or, în cazul de faţă, victima nu trăieşte, adică, după ce că a omorât-o criminalul, autorul însuşi i-a refuzat un anume fel de viaţă, de vitalitate, de conţinut, şi nu pentru că aşa a vrut, ci fiindcă nu i-a ieşit.

Un alt lucru care face cartea să fie numai incitantă, dar nu cu adevărat reuşită, este lipsa unui răspuns pe care, după părerea mea, Mieville era obligat să-l dea: de ce s-au despărţit cele două oraşe. Când creezi o asemenea lume, în asemenea detaliu, o explicaţie parcă s-ar impune, mai ales dacă nu ai de gând să revii în acest univers. Dar, ca şi în cazul crimei lui Yagharek din Perdido Street Station, (altminteri un roman extraordinar), Mieville construieşte aşteptări pe care nu le onorează pe deplin.

Anunțuri