Cărţi plăcute

Un altfel de Zid al unui altfel de Berlin

China MievilleThe city and the city (2009)

O lectură provocatoare, chiar dacă inegală, The city and the city diferă de alte scrieri ale lui Mieville, cum ar fi Trilogia „Noul Crobuzon”, apărută la noi. Nici vorbă de fantasy aici, ci de o poveste poliţistă ce se desfăşoară în zilele noastre sau cam aşa ceva, în spaţiul geografic şi geopolitic actual. Singurul lucru deosebit este oraşul, sau mai bine zis oraşele. Sau, şi mai bine zis, oraşul care este două oraşe.

Dacă Zidul Berlinului tăia un oraş în două lumi distincte, de data asta zidul este exclusiv în minţile oamenilor. În acelaşi spaţiu, pe aceleaşi străzi, cetăţenii din Beszel şi cei din Ul Quoma trăiesc fiecare în ţara lor. Unele porţiuni de străzi aparţin Beszel, altele Ul Quomei, un ins poate fi cetăţean al Beszelului, iar vecinul din casa de alături al Ul Quomei, arhitectura, vestimentaţia şi manierismele permiţând cetăţenilor celor două oraşe să se deosebească unii de alţii. Deosebire care este foarte importantă, pentru că, deşi graniţa este imaginară, ea trebuie respectată ca şi cum ar fi reală. Un ins din Beszel care trebuie să meargă peste drum, în Ul Quoma, nu poate să traverseze strada pur şi simplu, ci trebuie să treacă pe la punctul de frontieră şi să revină, chit că asta ar însemna să ocolească prin jumătate de oraş(e). Mai mult, locuitorii celor două oraşe nu au  voie să se vadă unii pe alţii – adică să semnaleze că s-au văzut – sau porţiunile de clădiri, străzi etc aparţinând celuilalt oraş. Dacă încălcările obişnuite ale legii sunt tratate de poliţiile celor două oraşe, încălcările graniţei duc la intervenţia unei instanţe misterioase şi temute, numită Breach.

Mieville se distrează de minune inventând regulile unui asemenea mod de viaţă. Parte din povestirea poliţistă, de fapt, se bazează pe felul în care criminalul – căci de o crimă e vorba – s-a străduit să ucidă victima fără să încalce regulile, pentru a evita intervenţia atotputernicei poliţii secrete. Deşi unii au interpretat Beszelul ca fiind comunist şi Ul Quoma ca fiind capitalistă, mie nu mi se pare neapărat că-i aşa. Dacă Mieville e militant în romanul ăsta, atunci este militant nu fiindcă susţine o ideologie, ci pentru că împinge la absurd o situaţie, demonstrând puterea convenţiilor de a trasa nu şanţuri, ci adevărate prăpăstii între oameni şi capacitatea oamenilor de a accepta aceste convenţii chiar dacă ele sunt absurde şi felul cum, din toate astea, prosperă birocraţia. În fond, nici Zidul Berlinului nu trecea numai prin Berlin, ci şi prin minţile unor oameni, iar Cortina de Fier nu era din fier.

O crimă, două oraşe

Victima este găsită în Beszel, dar inspectorul Tyador Borlu descoperă curând că aceasta era rezidentă în Ul Quoma. Tânăra studentă, venită să examineze siturile arheologice ale unei civilizaţii din epoca anterioară Separării, era de fapt interesată de un mit local. Acesta susţinea existenţa unui al treilea oraş, care s-ar afla în spaţii despre care locuitorii Beszelului cred că ar aparţine Ul Quomei, iar cei din Ul Quoma că ar aparţine Beszelului. Evident că întrebările ei deranjează tot felul de grupări fundamentaliste (de la naţionalişti – adică separatişti – până la unionişti) şi poate nu numai. Pe măsură ce investigaţia se adânceşte, inspectorul – şi cititorul odată cu el – ajunge ba să creadă, ba să se îndoiască, ba să creadă din nou etc în realitatea celui de-al treilea oraş.

Povestea poliţistă este complexă, alertă şi cu răsturnări de situaţie, iar investigaţia e complicată şi de absurdităţile sistemului – de exemplu nu poţi aresta un suspect dacă el este pe teritoriul ţării vecine pentru că te înhaţă Breach cât eşti tu de comisar etc. Din păcate, finalul e cumva cam împins prea către absurd şi, sincer, eu n-am nimic împotriva trucurilor clasice, dar de la Mieville mă aşteptam la mai mult decât la o discuţie între detectiv şi criminal în care detectivul zice: „ei, şi acum hai să-ţi zic cum ai făcut-o”. În plus, miza crimei nu e în întregime clară (motivul personal este limpede, dar dincolo de el este şi unul material căruia nu-i înţeleg exact rostul).

Siluete de hârtie

Marea problemă pe care o găsesc eu la acest roman al lui Mieville este că personajele nu au adâncime. Nu înţeleg de ce inspectorul Borlu decide, la un moment dat, să-şi asume nişte riscuri destul de mari, încălcând nişte norme profesionale; sigur, mi-aş putea imagina motivele, dar din tot ceea ce a făcut şi a spus personajul până atunci ele nu rezultă logic. În plus, Mieville nu creează un portret al victimei de natură să-l facă pe cititor să-i pese de moartea ei. Este una dintre cele mai sadice chestii faţă de un cititor, să-l faci să simpatizeze cu un personaj despre care ştie că e mort – impactul emoţional al povestirii e deja mult mai puternic. Or, în cazul de faţă, victima nu trăieşte, adică, după ce că a omorât-o criminalul, autorul însuşi i-a refuzat un anume fel de viaţă, de vitalitate, de conţinut, şi nu pentru că aşa a vrut, ci fiindcă nu i-a ieşit.

Un alt lucru care face cartea să fie numai incitantă, dar nu cu adevărat reuşită, este lipsa unui răspuns pe care, după părerea mea, Mieville era obligat să-l dea: de ce s-au despărţit cele două oraşe. Când creezi o asemenea lume, în asemenea detaliu, o explicaţie parcă s-ar impune, mai ales dacă nu ai de gând să revii în acest univers. Dar, ca şi în cazul crimei lui Yagharek din Perdido Street Station, (altminteri un roman extraordinar), Mieville construieşte aşteptări pe care nu le onorează pe deplin.

19 gânduri despre „Un altfel de Zid al unui altfel de Berlin

    1. A, în linii generale cred că se poate spune cumva că e acelaşi gen de subiect: oraş cu reguli rigide şi diferite de ceea ce noi numim normalitate şi o crimă comisă în interiorul acestor reguli.
      Dar ca ton şi mod de realizare a decorului şi atmosferei Mieville face o chestie de sine stătătoare, după părerea mea. Nici nu mă gândisem de fapt la „Soarele gol” până adineauri.

  1. Nu induce un pic în eroare introducerea? Nu numai că spațiul în care are loc acțiunea este imaginar, dar Breșa nu e de o atât de abstractă natură cum sugerezi că ar fi. Textual e ceva supranatural la mijloc. Ceea ce cred că scuză lipsa unei explicații și lasă deschisă posibilitatea unor interpretări mai generale.

    1. Da, e ceva supranatural cu Breşa (ce leneşă şi eu, cu Beach, puteam să caut un echivalent) dar în rest nu prea se petrec chestii supranaturale. Mă rog, e o percepţie subiectivă aici, eu nu l-am perceput ca fiind un text cu foarte multe elemente de fantastic sau nu în aceeaşi măsură ca alte cărţi ale lui Mieville. Mi s-a părut mai degrabă orwellian în spiritul său. Sau mă rog, nu pe fantastic cade accentul. Evident, citindu-l eu în această cheie, am ajuns să consider logică apariţia unei explicaţii şi să resimt lipsa ei ca pe un defect al cărţii.

    1. De fapt este la graniţa dintre genuri. Tehnologie steampunk, dar şi taumaturgie, alchimie. Ca urmare, cine vrea să vadă partea ştiinţifică poate s-o vadă, cine e interesat de fantastic are ce găsi din belşug. (De exemplu în cel de-al doilea roman are nişte creaturi care-s pratic vampiri. În primul există o creatură care taie spaţiul în felii şi nişte chestii numite molii nestinse, care există în mai multe dimensiuni şi îţi sorb practic inteligenţa). Genul se cheamă new weird şi niciodată nu ştii în ce teren te afli exact.
      Părerea mea este că măcar Perdido Street Station merită s-o încerci. Şi cred că şi Cicatricea.

      1. Subscriu.

        New Weird nu-i mai mult un curent decât un gen? Din câte îmi dau seama încearcă o reîntoarcere la literatura ”pulp”, la ceva în stilul povestirilor lui Lovecraft, când nimic nu era încercat și totul era permis, când SFul și Fantasyul nu fuseseră încă decantate. Doar că luat ceva mai în serios, spre deosebire de vechii autori care scriau povești pe bandă rulantă și le vindeau pe câțiva cenți.

        Înafară de Mieville n-am citit foarte multe new weird, dar asta este impresia pe care mi-o lasă citind despre el.

        1. Jeff Vandermeer mai e mişto – mult mai spre fantastic decât spre ştiinţific. M John Harrison e considerat tot new weird, deşi el e când aşa, când aşa (când fantastic, când SF).
          Ce e new weird-ul nici autorii încadraţi aici nu ştiu să spună prea bine. În antologia New Weird scoasă de Vandermeer, pe lângă proze scurte nw – care-s de o varietate aiuritoare atât ca teme cât şi calitativ – sunt publicate şi discuţiile de pe un forum unde se dezbătea ce e aia şi a rezultat că nici autorii încadrabili acolo nu ştiu să spună prea bine ce naiba sunt ei.
          Mieville este, într-adevăr, port-stindardul NW şi cred că aia a şi încercat cu The city and the city, să smulgă de pe el eticheta asta.
          NW se bazează pe o estetică a diferitului, a celuilalt, a ciudăţeniei – a diferitului tratat ca normalitate şi nu ca anormalitate. Mie asta mi se pare esenţa.

    1. Nu ştiu, deşi la cât de în scurt au apărut una după alta, e posibil. Şi nici n-am citit Kraken încă (dar urmează).
      Oricum, mie îmi place tipul că are imaginaţie şi mereu încearcă să facă altceva (că putea dormi liniştit în universul Bas Lag tot restul vieţii, preţ de jdemii de sequeluri; şi de fapt aia e mişto, că alea trei romane din serie nici nu aparţin aceleiaşi poveşti).

  2. mie-mi suna tare bine Embassytown, anuntat pentru primavara asta. Krakenu’ inca-l mai astept de la bookdepo, iar la City m-am cam plictisit, drept sa spun, motiv pentru care nici n-am terminat-o. nu neg ca scriitura e mult mai slefuita decit la Perdido, dar aia si The Scar mi-au placut incomparabil mai mult. il placeam pe china mai dezlantuit, i guess.

    1. Domle, ce mi-e mie clar e că aştept cu interes orice o mai scrie Mieville, ca să văd încotro-l mai duce mintea.
      Sigur că şi mie mi-au plăcut mai mult Perdido.. şi Cicatricea. Kraken urmează să văd, da nu chiar acum.

      1. Intotdeauna e o placere sa citesc un review interesant care vorbeste despre partile negative ale unei carti care mie mi-a placut foarte mult. Multumesc ursului pentru semnalarea link-ului in salata. Dar nu-mi explic de ce nu stiam de blogul Dreamingjewel. Gata…l-am pus in google reader. 🙂

        Embassytown va fi un space-opera marca Mieville..pentru mine ceva mai interesant decat asta nu exista!

        Sa cititi neaparat si Kraken..La fel ca in Bas Lang Mieville isi foloseste incredibila imaginatie dar creeaza ceva pe langa care New Weird-ul este cuminte si normal. It is now Mieville Weird.

        1. Mulţumesc şi bine ai venit pe-aici!
          Şi mie mi-a plăcut romanul, dar mi se pare că era loc de mai bine. O să citesc şi Kraken, evident, dar deocamdată curiozitatea mi-a dat ghes să citesc „The Chronoliths” a lui Wilson.
          Mie la Mieville mi s-apărut interesant tot ce am citit. Inclusiv Un Lun Dun, aşa ecologistă cum e – ce a făcut el acolo luând în răspăr structura clasică a basmului e foarte mişto. Ca să nu mai pomenesc şi de binja. (Ha!).

          1. Da!..si Un Lun Dun..de fapt Kraken e un fel de combinatie Bas Lang – Un Lun Dun.

            Eu am citit The Chronoliths imediat dupa ce Aspoiu a scris un review elogios despre ea. In sfarsit Wilson scoate anul asta mult asteptatul Vortex. Sper sa semene mai mult cu Spin dacat cu Axis.

          2. Şi pe mine tot Aspoiu m-a „corupt” s-o citesc. Şi pe asta, şi Mockingbird a lui Tevis şi Blindsight al lui Watts. Judecând după aceste experienţe sunt dispusă să merg pe mâna lui în continuare.
            Axis n-am citit-o încă, Turbion mi-a plăcut.

  3. Pingback: Intermeci (22)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.