Nu-s cârcotaşă din fire (pe bune, zău, pe cuvânt), dar întrucât am dat peste aceeaşi problemă de două ori într-o lună, am chef să mârâi puţin. Uneori, scriitorii uită că personajele au corp şi că în acesta se desfăşoară diverse procese. Problema este ce te faci când cititorul, mai prozaic, îşi aduce aminte.

Una dintre aceste situaţii se produce în romanul lui Justin Cronin, The Passage, carte care altminteri mi-a plăcut. Avem la un moment dat un personaj închis într-o celulă, care suferă de privare de somn şi îndură în acelaşi timp repetate tentative de spălare pe creier din partea celor care-l capturaseră. Ca să înţelegem confuzia personajului, ni se spune că nu mai ştie de cât timp se află acolo, de zile, săptămâni sau chiar luni. OK, fine for me, dar barba, fraţilor, barba? Că o lungime are o barbă de câteva zile şi alta o barbă de o lună. Sigur, dacă stai 20 de ani la umbră şi răcoare, ca Monte Cristo la Chateau d’If, nu mai poţi să măsori după asemenea criterii, dar aici nu era cazul.

Alta cam în acelaşi gen se petrece în Jocurile Foamei, de Suzanne Collins (pag 428, pentru cârcotaşi). Aici mai pot să înţeleg, n-o fi vrut să deranjeze audienţa mai tânără şi poate mai sensibilă căreia îi era destinată , dar cert e că personajul Katniss are cam aceeaşi problemă, nu mai ştie dacă a trecut sau nu o lună de când se află în joc. Acuma să mă scuzaţi, dar o femeie are un mod destul de precis de a şti dacă a trecut sau nu o lună; cred că v-aţi prins care. (Plus că un aspect ca ăsta putea fi exploatat în cadrul jocurilor, dar, publicul fiind YA, înţeleg de ce nu a făcut-o).

Nu caut realismul cu orice preţ şi nu ţin să mi se povestească de câte ori personajele suferă de constipaţie, dar astea de mai sus mi se par scăpări. Pe de altă parte, uneori eu însămi dau înapoi în faţa unor detalii fizice de prin anumite cărţi, cum ar fi faza din Her Fearful Symmetry a lui Audrey Niffenegger, în care autoarea ţine să ne informeze că personajului X i se încârligă detetele de la picioare în timp ce se mastrubează cu gândul la iubita lui recent decedată. Cucoană, să mor io, nu vreau să ştiu detaliul ăsta, pe bune!

De unde şi întrebarea: cum ar trebui să trateze un autor procesele fiziologice? Să le folosească pentru a da o notă realistă? Să recurgă la ele numai când e necesar pentru povestire, dar să nu uite că personajele sale au trupuri? Sau să renunţe la ele tacit, de dragul esteticii, pentru că un ins cu obrazul neted care suferă într-o celulă este mai romantic pentru cititori decât unul cu o barbă de trei săptămâni?

Anunțuri