Scrise pe marginea paginii

Când scriitorii uită că personajele au corp

Nu-s cârcotaşă din fire (pe bune, zău, pe cuvânt), dar întrucât am dat peste aceeaşi problemă de două ori într-o lună, am chef să mârâi puţin. Uneori, scriitorii uită că personajele au corp şi că în acesta se desfăşoară diverse procese. Problema este ce te faci când cititorul, mai prozaic, îşi aduce aminte.

Una dintre aceste situaţii se produce în romanul lui Justin Cronin, The Passage, carte care altminteri mi-a plăcut. Avem la un moment dat un personaj închis într-o celulă, care suferă de privare de somn şi îndură în acelaşi timp repetate tentative de spălare pe creier din partea celor care-l capturaseră. Ca să înţelegem confuzia personajului, ni se spune că nu mai ştie de cât timp se află acolo, de zile, săptămâni sau chiar luni. OK, fine for me, dar barba, fraţilor, barba? Că o lungime are o barbă de câteva zile şi alta o barbă de o lună. Sigur, dacă stai 20 de ani la umbră şi răcoare, ca Monte Cristo la Chateau d’If, nu mai poţi să măsori după asemenea criterii, dar aici nu era cazul.

Alta cam în acelaşi gen se petrece în Jocurile Foamei, de Suzanne Collins (pag 428, pentru cârcotaşi). Aici mai pot să înţeleg, n-o fi vrut să deranjeze audienţa mai tânără şi poate mai sensibilă căreia îi era destinată , dar cert e că personajul Katniss are cam aceeaşi problemă, nu mai ştie dacă a trecut sau nu o lună de când se află în joc. Acuma să mă scuzaţi, dar o femeie are un mod destul de precis de a şti dacă a trecut sau nu o lună; cred că v-aţi prins care. (Plus că un aspect ca ăsta putea fi exploatat în cadrul jocurilor, dar, publicul fiind YA, înţeleg de ce nu a făcut-o).

Nu caut realismul cu orice preţ şi nu ţin să mi se povestească de câte ori personajele suferă de constipaţie, dar astea de mai sus mi se par scăpări. Pe de altă parte, uneori eu însămi dau înapoi în faţa unor detalii fizice de prin anumite cărţi, cum ar fi faza din Her Fearful Symmetry a lui Audrey Niffenegger, în care autoarea ţine să ne informeze că personajului X i se încârligă detetele de la picioare în timp ce se mastrubează cu gândul la iubita lui recent decedată. Cucoană, să mor io, nu vreau să ştiu detaliul ăsta, pe bune!

De unde şi întrebarea: cum ar trebui să trateze un autor procesele fiziologice? Să le folosească pentru a da o notă realistă? Să recurgă la ele numai când e necesar pentru povestire, dar să nu uite că personajele sale au trupuri? Sau să renunţe la ele tacit, de dragul esteticii, pentru că un ins cu obrazul neted care suferă într-o celulă este mai romantic pentru cititori decât unul cu o barbă de trei săptămâni?

42 de gânduri despre „Când scriitorii uită că personajele au corp

  1. Dar se știe că în patosul creației asemenea amănunte se pot pierde. Heh.

    Nu știu dacă poți stabili o regulă precisă. Depinde cât de plot-heavy e povestea, ce se vrea a se face cu amănuntele respective(sau lipsa lor). Welsh crează niște momente foarte amuzante, chiar dacă scârboase, din asemenea detalii.

    În general cred că te poți lipsi de ele. Ian Watson parcă avea o mică obsesie cu diferitele procese fiziologice, dar nu mi s-a părut că i-ar fi ajutat prea mult.

    PS: Gafa cu barba am comis-o și eu într-o nuvelă pe care am scris-o acum câțiva ani. Probabil e bine că am abandonat asemenea apucături.

    1. Da de ce să abandonezi, puteai să fii doar mai atent la detalii data următoare.
      Şi pe urmă nu toţi cititorii sunt aşa cârcotaşi ca mine. Şi de fapt până şi eu, cine ştie câte oi fi trecut cu vederea în alte cărţi. La „The passage” tocmai pentru că autorul reuşise să mă facă să văd în detaliu fiecare personaj, să-l înţeleg, atunci când am vizualizat scena asta ceva nu mergea.

  2. Cred că ideea e ca scriitorul să se bage singur într-un colț. Iar observația pe care ai făcut-o este una de care ar trebui să se țină cont pentru a evita astfel de situații.

    Abandonul a survenit ulterior, nu e chiar absolut și din alte cauze. Mulțumesc de îndemn, totuși.

            1. Rescrierea este inevitabilă. Mitul scriitorului de geniu, care băşeşte texte geniale dintr-un foc, cap-coadă, călărind pe aripile inspiraţiei este doar atât: un mit.
              Pe la noi asta nu prea se înţelege întotdeauna şi asta se reflectă în calitatea prozelor care se publică, dar sunt prima care să admită că, mersi, e mai uşor să critici decât să faci chiar tu.
              Da uite că unora le scapă şi la rescriere, că mă îndoiesc că la The Passage sau la Jocurile Foamei nu au fost ciorna 1, ciorna 2.

              1. Nici nu vroiam să sugerez că s-ar putea altfel, sau că textele aduse drept exemplu n-au fost muncite. Mintea mea deja se dusese pe un teritoriu mai general, poate cu mai puțină legătură cu subiectul.

  3. Bănuiesc că-i evident că acolo trebuia să scrie că să nu se bage. Îmi imaginez că s-au făcut experimente interesante de suicid narativ, dar nu-i ceva ce mi-aș dori să citesc constant.

  4. stai bine cu observatia.Daca nu i-a crescut barba ,ceva tot trebuie sa ii fi crescut ,mai cauta!esti o adevarata agatha christie in devenire.

  5. Hmmmm, cârcoteala-i mare :))
    Mie barba îmi creşte mai repede dacă nu dorm şi cred că în situaţia tipului nu m-aş gândi sa măsor zilele după câta barbă am. Întrebarea cea mare e alta: a fost careva dintre voi obosit cu adevărat? Nu mă refer la oboseala de la sfârşitul zilei si nici la cea simţita în ultima zi a saptămânii, ci la oboseala cronică, la oboseala care apare după cinci-şase zile de muncă fără somn, ci doar cu pauze de câte o oră? Nu cred că aţi avut ocazia, aşa că permiteţi-mi să vă spun cum e: halucinant. Nu-ţi trece prin cap să te ghidezi după lungimea bărbii, chiar mai mult, nici cu ceasul pe mână nu mai ştii dacă eşti treaz de două zile sau de trei şi adormi cu ochii deschişi poate chiar în timp ce vorbeşti cu cineva sau mergând pe stradă. Eu după cinci zile de muncit noaptea într-o patiserie şi ziua pe şantier am adormit mergând către serviciul de noapte şi m-am trezit când m-am lovit de o maşină parcată pe trotuar. După şase zile într-atât nu aveam habar cât timp a trecut ca m-am dus la munca şi duminică dimineaţa deşi era mult aşteptata zi liberă, noroc că m-a auzit patroana când am intrat în patiserie, altfel ma apucam să fac treabă ca în toate nopţile. Chiar credeţi că ar fi trebuit să ghicesc după lungimea bărbii că a trecut o săptămână ? Aşa că, draga mea cârcotaşă, treaba asta cu barba e credibilă…
    În privinţa eroinei Suzannei Collins: ţie nu ţi-a întârziat niciodata? Nici măcar atunci când erai în faţa unor mari emoţii sau atunci când o buna bucată de vreme ai trăit braţ la braţ cu ameninţarea morţii? Dacă nu-ţi vine înseamnă că n-a trecut luna? Aşa s-ar putea sa treaca luna de-abia după nouă luni. Să înţeleg că eroina era virgină ori că i s-a făcut testul de sarcină?

    Nici măcar în cazul scriitoarei Niffenegger nu-ţi dau dreptate ( de-a dracului ce sunt) : dacă nu spune si în care direcţia a ejaculat masturbatorul, ce cantitate, ce culoare, miros si consistenţă avea rezultatul activităţii, atunci nu-i suficient de explicită. :))

    1. Beaaahhhhhhhhh, fi-ţi-ar ultimul paragraf, că m-ai ucis!
      E posibil să ai dreptate cu lipsa de somn, că nu mai gândeşti logic. E drept că eu sufăr de insomnii, dar astea tot presupun câteva ore de somn, aşa că n-am termen de comparaţie, cel mai mult am stat trează 48 de ore. Faza când te-ai dus la muncă şi duminică e ca desenul animat cu Porky şi Duffy (deşi când o trăieşti nu mai e aşa de funny). Bine, hai să zicem că l-ai reabilitat pe Cronin în ochii mei, dar numai puţin, pentru că din cum a scris scena şi din ce a mai urmat, eu chiar am impresia că i-a scăpat detaliul. (Deci o să iert personajul, care avea toate motivele să fie confuz, dar poate nu şi autorul).
      Cât despre Jocurile Foamei, da, ni se dă de înţeles că eroina era virgină, ce naiba, că doar ai citit cartea, nu? Iar dacă era gravidă ar fi avut greţuri, ceea ce nu îmi amintesc să fi avut. Şi aia cu întârziatul şi stressul nu e regulă generală.
      La paragraful trei nu mai am replică, deci aici ai marcat decisiv!

  6. Hmmm …cred că am citit cărţi diferite cu acelaşi titlu :))
    Katniss din Jocurile citite de mine era o pramatie disperată, avea prieten, amant şi nădăjduia la o căsnicie cu un baştan. Adică un fel de Columbeancă. Iar la astea trebuie să iei în calcul şi prostia. De unde să ştie ea săraca de cele 28 de zile, de fazele lunii sau de greţuri matinale din moment ce nu stie sa numere decât până la zece că apoi nu mai are degete, iar greaţă îi este mereu, dar e de la beutură.
    😦 Sunt de neconsolat. Am dat-o în bară tocmai cu paragraful trei! Am uitat să zic de gust!

    1. Şi eu sunt de neconsolat! Pentru că în cele din urmă ţi-ai amintit să zici de gust.
      Şi dacă nu vrei să fii linşat pe bună dreptate de o bandă de adolescenţi idignaţi, în timp ce eu îi aclam din tribuna VIP-urilor, vorbeşte frumos despre Katniss!

  7. Eu cred ca prezentarea eroului inchis intr-o celula mai multe zile cu referirea, macar aluziva, la mirosul propriului trup si al propriile excremente e mai realista decat un Agent 008 care va iesi de acolo nesifonat si proaspat ras.
    Si, off topic, comentam la un moment dat reclama la Pronto de mobila cu tipa inchisa intr-un cub unde asteapta o saptamana sa se puna praful.

    1. Eu sunt de acord. Pusesem întrebarea din final în ideea că uneori cititorilor nu le place să-şi vadă eroii în asemenea momente de slăbiciune (fizică, adică, mai degrabă o acceptă pe aia morală, că e mai estetică).
      Aia cu Pronto daaa, păi poate voiau să demonstreze că Pronto nu alungă doar praful, ci şi mirosul 🙂 .

      1. Eu supozam ca Pronto ar putea avea proprietati de conservare a vietii umane, pulverizat fiind in incinte inchise ermetic (asa cum era cubul cu pricina) si imi intitulam postul: Ana Aslan ar fi cumparat Pronto

        1. Ha! Tare! Pronto – după o reţetă folosită de vechii faraoni (zic vechii faraoni pentru că tre să fie şi un pic de romgleză, ca în toate sloganurile copiate din afară şi adaptate cu Google Translator).

  8. Eu la faza cu Jocurile Foamei sunt de acord cu Feri. Stresul, ne-stresul, la 16 ani putine femei au ciclu regulat, iar Katniss poate era pur si simplu una dintre cele care nu pot sa-si potriveasca ceasul dupa el. (Sunt convinsa ca autoarea nu s-a gandit la asta, dar pe mine nu m-a deranjat detaliul. Daca la mine nu era fix o luna, de ce ar trebui sa fie asa la Katniss? :D)

    Ce ma irita pe mine extrem de tare sunt femeile din filme (gen Lost) care sunt perfect epilate dupa un an in jungla… dar asta e deja alta poveste.

    1. Nu tre să meargă ceas ca să ştii că a trecut o lună, că variaţiile alea sunt şi ele de câteva zile, plus-minus, nu mai mult. Nici pe mine nu m-a deranjat, doar mi-a trecut prin cap.
      Cât despre Lost şi altele, eu înţeleg. Dar să ne spună spectatorii bărbaţi, care oftează după Michelle Rodriguez şi maieurile ei sau după pistruii celeilalte, al cărei nume l-am uitat, dacă ar mai suspina aşa după fete în cazul în care ele ar avea păr la subraţ.

      1. Fara sa intram in detalii, nu sunt totdeauna de cateva zile 😛

        Eu as vrea doar sa se inventeze o solutie ca sa aratam si noi ca Evangeline Lilly in jungla… daca se poate, una mai ieftina decat epilarea cu laser. Poate ca era ceva pe insula aia care afecta si parul, nu doar fetusii.

          1. Caz în care creştea direct proporţional cu durata întârzierii.

            Cârcotim noi, cârcotim, dar ne-am uitat la Lost? Ne-am. E drept că eu am abandonat pe la jumătatea sezonului doi, dar nu din cauza lipsei pilozităţii gagicilor.

  9. Offff, nimic nu ştiţi! Noroc că sunt eu aici să vă luminez.
    Tipele întoarse după un an de stat pe insulă sunt perfect epilate din diverse motive, după caz: unele îşi smulg părul de nervi, altora le este smuls de băştinaşi în cadrul unui ritual. Unele se epilează la flacără în timp ce gătesc cina la ceaun, altele îşi pierd pilozităţile din cauza concentraţiei prea mari de hexaclorciclohexan din solurile insulare.
    Astea le-am descâlcit. Acum mă gândesc că oare ce folosesc tipele pe post de absorbant în zilele dificile şi nu mă pot decide dacă să zic de blana iepuraşului, de pana corbului sau …coada calului. Da, coada. Nu rânjiţi răutăcios.
    Va trebui să mai lămurim problema anticoncepţionalelor, dacă nu vreţi să-mi sugeraţi că stau ele un an întreg fără să „concepţioneze” cu localnicii.

    1. Pe măsură ce discuţia asta avansează îmi dau din ce în ce mai bine seama în ce măsură (maaare) succesul anumitor filme depinde de disponibilitatea spectatorilor de a lăsa să se instaleze ceea ce se numeşte „suspension of diebelief”. (Sau, ca să fiu mai cinică, de dorinţa lor de a fi minţiţi frumos şi dpdv estetic).

      Aia cu epilatul la flacără sună plauzibil. Cât despre concepţionatul cu localnicii, nuş ce să zic, poate că în anumite cazuri localnicii au nişte ritualuri de curtare atât de complicate încât durează chiar un an până să se treacă la fapte.
      În ceea ce priveşte eventualele tampoane, dat fiind că insula poate fi ostilă şi e posibil să fii nevoită mereu să o iei la fugă, să te urci în copaci etc, eu una sugerez tampoanele cu arici. 🙂
      (Cred că în momentul ăsta, o parte dintre cititorii blogului deja au leşinat de oroare.)

      1. De fapt… in Lost totul se poate explica. Aveau la dispozitie o tona de bagaje ramase din avion. Iar in bagaje se putea afla orice, de la lame de ras la anticonceptionale 😀

      2. Singura chestie care le lipsea era o foarfeca, probabil. Nu am inteles cum ar putea o femeie sa stea cu pletele in vant (liane, copaci, gloante, nisip) atata vreme. Eu simt ca innebunesc si daca stau 4 ore pe plaja… sare, nisip, bleah.

      3. Sau poate atunci cand primeau proviziile Dharma, in cutii erau si absorbante, lame de ras, integrame, sudoku, teste de sarcina…ba nu, testele de sarcina se faceau in Swan Station parca :p

        1. Sudoku, sigur! Cum dracu ar fi putut să trăiască pe insulă fără sudoku?!
          Când a apărut moda asta la noi, eram mereu în întrecere cu un coleg de serviciu, care fură primul jumătatea din ziar cu pagina de jocuri şi sudokuri din Evenimentul Zilei. Pân la urmă cumva mi-a trecut.

  10. Nimic ce conţine cuvântul ciclan nu poate fi asociat cu numele meu. Puţin respect, ce dracu! Mai ales că nu-i vina mea situaţia ciudată a celor din Lost. Ce nu reuşesc să înţeleg este cum au reuşit ei să se pierdă atât de bine, să le stea la dispoziţie o tonă de bagaje, medicamente, cosmeticale, etc şi bla-bla…dar nici măcar un telefon mobil.
    Oricum, trebuie sa acceptăm situaţiile cum sunt, n-avem de ales. Totuşi eu nu pot să nu rămân oripilat când văd, de exemplu în Robin Hood că soldaţii adună dările de la ţărani şi în Anglia secolului 11 îi acuză că au ascuns porumbul pentru a nu fi dijmuit.

  11. Pingback: Intermeci (22)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.