Administratorii averii lui Salinger au interzis publicarea în SUA şi Canada a unei aşa-zise continuări a romanului De veghe în lanul de secară, intitulată 60 years later: Coming trough the rye. Scrisă de un Nobody Iwantsomeglory, adică nu de Salinger, cartea vrea să ne povestească nuşce despre Holden Caulfield ajuns între timp pensionar. Grrrrr!

Ştirea completă, aici. După cum aţi ghicit deja, pe mine mă enervează la culme când vine câte un scriitoraş oarecare şi îşi vârâ picioruşele în cizmele lăsate în urmă de marii maeştri, în speranţa că aşa poate să devină şi el uriaş. Dacă eşti atât de bun, de ce nu încerci pe cont propriu, frate? Soiul ăsta de parazitism literar mă scoate din sărite. Îmi aduc aminte că prin anii 90 a apărut o continuare la Pe aripile vântului în care Scarlett rămânea însărcinată cu Rhett dar nu apuca să-i spună că nuş ce se întâmpla, o telenovelă, oricum, o alta la Rebecca şi chiar şi una la La răscruce de vânturi, asta din urmă fiind spusă din punctul de vedere al lui Heathclif (care, ca personaj, e atât de interesant tocmai pentru că e închis în sine).

Serios, de ce naiba ai vrea să citeşti aşa ceva? Autorii nu au dorit o continuare a operei lor (măcar pentru că pe vremea aia nu erau la modă trilogiile a câte şapte volume, ca acum). Dacă ar fi scris totuşi o continuare, n-ai cum să ştii dacă aşa ar fi scris-o. Mi se pare cumva o violare a spiritului operei, ba chiar a autorului însuşi, să dai buzna peste universul şi personajele cuiva şi să le răsuceşti după bunul tău plac. E ca şi cum ai da intra în casa memorială a autorului şi ai începe să muţi mobilele altfel, după o estetică a ta proprie, deşi poate felul în care cădea lumina pe peretele gol, la ora trei după-amiază, avea o semnificaţie specială pentru acela.

Dune sau dume?

De aia, de exemplu, refuz să citesc şi continuările seriei Dune scrise chipurile de fiul lui Frank Herbert după notiţele tatălui său. Or fi interesante, nu zic… dar nu-i mâna tatălui acolo, nu-i mintea lui, nu-i imaginaţia lui, nu-i acelaşi lucru, la naiba! (Şi de altfel am citit primele două volume, într-un efort de a-mi depăşi prejudecăţile, şi m-am trezit, de data asta, şi mai înţepenită în ele; ceva lipsea).

Sigur, în cazul seriilor neterminate, pot cumva să-i înţeleg pe cei care vor să citească o continuare, cred că m-aş fi urcat pe pereţi să fi murit Steven Erikson şi să nu fi terminat seria The Malazan Book of the Fallen. (Şi-i doresc în continuare multă sănătate, poate scrie şi alea trei volume cu Anomander Rake drept personaj principal, dacă or mai fi în plan). Şi am coşmaruri cu GRR Martin şi ASOIAF. Vrei să ştii povestea, vrei să afli cum se termină. Dar zău că nu ştiu cum ar putea asemenea lumi complicate, concepute de oameni cu o asemenea imaginaţie, să poată fi extinse de alţii. Lasă notiţele sau planurile, cât de amănunţite or fi ele – mintea care le-a creat, sufletul care a investit în ele, astea lipsesc şi nu cred că pot fi înlocuite.

Anunțuri