Miguel DelibesCinci ore cu Mario (1967)

Editura Univers, Colecţia Meridiane, 1970

Traducere: Odette Mărgăritescu-Lungu şi Alexandru D. Lungu

Alternativă: RAO, 2009

Fascinant modul în care Delibes reuşeşte să se transforme, pe parcursul a vreo 200 de pagini, într-o femeie mic-burgheză, să suprindă nu numai toate  prejudecăţile ei de sclavă care-şi iubeşte lanţurile, ci şi toate revoltele, de la cele îndreptăţite la cele greşit alese, toate ranchiunele,  toate micile pulsiuni ale unei minţi feminine, fără o singură notă falsă. E o performanţă cumva mai tare decât a lui Flaubert cu Doamna Bovary, pentru că – în ciuda celebrei mărturisiri „Emma Bovary c’est moi” – la Flaubert se simte, adesea, distanţa de la care scriitorul îşi priveşte personajul. În schimb, întrucât Delibes recurge la persoana întâi, cititorul se trezeşte aruncat, fără delimitări protectoare, direct în pielea unei femei, antrenat încolo şi-ncoace de curenţii haotici ai minţii ei.

A nu se înţelege cumva că avem de-a face cu acelaşi gen de roman – asemănarea fiind cel mult că Menchu, eroina noastră, are despre soţul ei o părere cam la fel de bună ca Emma despre Charles Bovary. „Cinci ore cu Mario” este romanul unei discuţii între soţ şi soţie, care ar trebui să fie Discuţia, cea finală, lămuritoare, dar care ratează să fie aşa din mai multe motive. Cel dintâi fiind că soţul e mort. În noaptea de dinaintea înmormântării, soţia îl priveghează singură, înarmată cu Biblia în care el a subliniat diverse pasaje. Acesta este dialogul: el „vorbeşte” prin citatele alese, ea îi răspunde, comentând, în mintea ei, pe marginea acestora.  Delicateţe, sinceritate sfâşietoare, grădina secretă a la Bruce Springsteen, toate lucrurile nespuse etc? Noooo, nici vorbă, aţi greşit cartea.

Dialogul morţilor cu viii

La fel ca în timpul vieţii, el zice una, ea pricepe alta. El are principiile, cuvintele mari, chiar dacă nu întotdeauna aplicabile realităţii, ea răspunde cu reproşuri privind lipsa unei maşini, incapacitatea lui de a face compromisuri, lipsa lui de preocupare în pat, felul cum a transformat-o într-o sclavă. Monologul femeii nu este o perpetuă văicăreală, ea i se adresează pe un ton colocvial, ca şi cum el chiar ar mai putea s-o audă, uneori face reproşuri tăioase, alteori îl ironizează, sărind de la una la alta, fiind ridicolă uneori, având dreptate alteori, revenind, reluând, amestecând lucruri pe care i le-a tot spus cu altele care au rămas nespuse – cu o vitalitate şi o oralitate copleşitoare. Încet-încet deducem că acest dialog final decurge la fel ca toate discuţiile acestui cuplu – el, trăitor în lumea cărţilor şi conceptelor, ea, ancorată zdravăn în societate, ca o demnă membră a clasei de mijloc „din partea mai de sus” cum precizează, cu grijă, de câteva ori – că, adică, sunt monologuri paralele.

Capcana pe care cu abilitate ne-o întinde Delibes este aceea că, dacă la început cititorul este ispitit să simpatizeze cu bietul Mario, victimă sigură a acestei caţe burgheze, pe măsură ce se adună detaliile situaţia se complică. Înţelegi că un ins idealist nu-i întotdeauna o binecuvântare pentru apropiaţii lui, mai ales când predică iubirea de aproape, dar nu reuşeşte să-i iubească pe cei din imediata lui proximitate, adică familia, când iubeşte săracii, însă nu şi mulţimile, când pledează pentru dialog şi dreptul la cuvânt, dar nu reuşeşte să aibă un dialog cu propria lui soţie. Şi mai înţelegi că „o caţă mic-burgheză” este un clişeu şi că în realitate sub un asemenea clişeu este o femeie vie, cu propria ei viaţă interioară, cu personalitate şi suferinţe şi aspiraţii, care o costă, poate, cam tot atât cât l-au costat şi pe Mario ale lui.  Şi, evident, în spatele acestei ultime revărsări de cuvinte, femeia ascunde un secret, dar asta-i numai pentru cine citeşte cartea.

Anunțuri