Conform unui material publicat de ziarul „Adevărul”, scriitorul Ioan Groşan, autor printre altele al romanului „O sută de ani de zile la porţile Orientului” şi, pentru sefişti, al „Planetei Mediocrilor” este suspectat de colaborare cu fosta Securitate. Sigur că ziarul nu s-a putut abţine să nu dea un titlu de genul „Ioan Groşan a turnat la Securitate„, dar asta este deocamdată deplasat, pentru că numai justiţia poate stabili acest aspect. În acest moment ştim doar că, în virtutea procedurilor în vigoare, CNSAS a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi pe care ar fi avut-o scriitorul. O să vă rezum articolul, cu recomandarea să mergeţi să citiţi totuşi la sursă ca să vă faceţi o părere.

Care sunt acuzaţiile

Conform documentelor CNSAS, citate de ziarişti, faptele sunt următoarele:

– Groşan a fost recrutat de Securitate în 1974, în timp ce-şi efectua stagiul militar obligatoriu, primind numele de cod „Radu Greceanu”.

– Angajamentul semnat lipseşte din dosar.

– În 1978, după terminarea Facultăţii de Filologie de la Cluj, Groşan este repartizat ca profesor de limba română în Bucureşti; din acel moment refuză să mai colaboreze cu Securitatea.

– Principalul cap de acuzare al CNSAS este o notă „olografă” aflată la dosar; subiectul ei este un conferenţiar identificat drept M. care preda filosofie şi care ar fi criticat regimul în timpul orelor de curs. Pe baza acestei informări s-au luat măsuri disciplinare (neprecizate) împotriva acestuia.

– În 1989, Securitatea încearcă să reia contactul cu Groşan. Conform CNSAS, acesta a  răspuns – frază ambiguă – că „nu doreşte să fie numit «informator», dar doreşte şi acceptă în continuare un dialog cu organele de securitate”.

Ce spune Ioan Groşan

În replică, Groşan declară:

– Că a semnat o hârtie în timpul stagiului militar obligatoriu, sub presiune, fiind ameninţat că altminteri nu va face stagiul scurt – ca student ce era – ci va fi silit să facă un an şi patru luni. Că mai avea şi problema unui unchi simpatizant legionar, care fugise în State şi-i trimitea tot felul de broşurele de acolo, ceea ce, pe vremea aceea, însemna complicaţii la dosar.

– Că a dat o singură notă scrisă, şi aceea pozitivă, despre un coleg care voia să plece în străinătate. Spune că, în general, nu a discutat decât de două ori cu securistul facultăţii, la convocarea acestuia, şi că nu dădea note scrise, ci acela sintetiza pe urmă convorbirile. Subliniază că a spus lucruri pozitive despre cei despre care a fost întrebat.

– Neagă că ar fi dat vreo notă despre vreun profesor şi subliniază că, oricum, nu-şi aminteşte de niciun conferenţiar al cărui nume să înceapă cu M şi că a făcut filosofia cu un profesor, nu cu un conferenţiar.

– Spune că Securitatea a încercat să-l contacteze înainte de o vizită în străinătate, ba chiar că securiştii erau convinşi că nu se va mai întoarce în ţară. Ofiţerul de securitate s-a interesat dacă Groşan va frecventa cenaclul organizat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, fără să-i ceară explicit ceva. Deşi erau convinşi că nu se mai întoarce, l-au lăsat să plece. Groşan totuşi s-a întors, dar după o lună a venit Revoluţia, iar Securitatea nu l-a mai contactat.

De care parte se înclină balanţa?

Până la urmă, treaba Justiţiei este cea mai uşoară, pentru că aceasta trebuie să se pronunţe strict în funcţie de probele existente la dosar. A fost sau nu semnat un angajament? S-a concretizat el în note informative? Erau acestea inofensive – o formă de rezistenţă pasivă în faţa Securităţii – sau au avut de suferit oameni din pricina lor? Documentul olograf, principala probă a CNSAS, este autentic? Adică a fost confruntat cu scrisul lui Groşan şi s-a constatat că e scrisul acestuia? Sau e doar o notă „din burtă”, că uneori Securitatea mai fabrica şi ea piese la dosar, fără colaborarea semnatarului acordului de colaborare? A existat un conferenţiar M (da, Groşan zice că nu-şi aminteşte, dar poate că M. era tot o referire codificată) împotriva căruia regimul a luat măsuri disciplinare? Ce rol a jucat, dacă a jucat vreunul, relaţia cu Securitatea – de orice natură va fi fost ea – în acordarea repartiţiei la Bucureşti?

Problema societăţii este, însă, mai delicată, pentru că societatea – sau cei cărora le pasă, ceea ce nu-i chiar acelaşi lucru – trebuie să facă o judecată morală, de ansamblu. Or aici lucrurile se complică. Ce contează mai mult: patru ani de (eventuală) colaborare, în timpul facultăţii, sau următorii ani, de scrieri subversive, de ironii la adresa comunismului? O decizie din tinereţe – luată de teama că nu va fi lăsat, cu dosarul său, să-şi termine studiile –  sau refuzul de a prelungi colaborarea după aceea? Poate o viaţă trăită corect să compenseze un moment iniţial de ezitare, de slăbiciune sau este de neiertat, în orice situaţie, să distrugi viaţa altcuiva, fie şi a unei singure persoane? Există vreun motiv pentru care dosarul a apărut acum?

Oricum, înainte să ne repezim să dăm un verdict  pro sau contra, avem nevoie de răspunsuri la întrebările din primul paragraf. Fără ele, nu vom face decât să ne formăm încă odată opinia pe impresii, simpatii şi antipatii şi nu pe fapte concrete, boală care ne caracterizează cam prea mult în ultimii ani, ca societate.

Anunțuri