Dar măcar mi-a plăcut coperta...

Cherie PriestBoneshaker (2009)

Cherie Priest a afirmat la un moment dat că, scriind Boneshaker, a încercat să creeze un magnum opus – cu alte cuvinte Romanul, cu majusculă – al genului steampunk. Faţă de acest obiectiv am două lucruri de declarat: 1. e frumos ca oamenii să aibă ambiţii mari şi 2. din păcate, Boneshaker demonstrează că ambiţia singură nu-i întotdeauna de ajuns. Şi-i păcat, căci pe alocuri cartea chiar e mişto, ideea e mişto, numai că-i lipseşte scânteia.

Acţiunea se petrece într-o Americă alternativă, unde războiul de secesiune durează şi nu promite să se mai termine. Plătit de ruşi, care vor să facă faţă goanei americane după aur exploatând propriile rezerve din partea lor de Alaska, inventatorul Leviticus Blue a creat o maşinărie – numitul Boneshaker – menită să-şi croiască drum prin gheţuri până în adâncul solului. Din păcate, la primul test de laborator ceva a mers prost şi maşinăria a distrus vreo două cartiere din Seattle, eliberând din sol un gaz care transformă oamenii în zombi. Şaisprezece ani mai târziu, supravieţuitorii trăiesc la periferia oraşului, părăsit şi înconjurat de un zid astfel încât să nu-l poată trece nici gazul, destul de dens, nici zombii dornici de carne proaspătă.

Povestea ce ni se spune este cea a lui Zeke, fiul adolescent al inventatorului, care este dornic să-şi dezvinovăţească tatăl dispărut şi transformat de ostilitatea populară într-un soi de monstru. Aşa că se aventurează în oraşul închis, în speranţa că va găsi dovezi care să cureţe reputaţia părintelui său. Briar, mama sa, va intra la rândul său în oraş, în încercarea de a-l găsi. Urmează o serie de aventuri şi urmăriri cu zombi flămânzi şi nu numai, căci, bizar cum ar părea, în subsolurile oraşului trăiesc oameni, o întreagă lume subterană la propriu, al cărei tiran este doctorul şi inventatorul Minnericht. Care ar putea sau nu să fie tatăl lui Zeke…

Cum ziceam, ce poate fi mai cool? Ăăăă, nooooot!

Zombii care nu muşcă

Exsită părţi mişto, cum ar fi primul contact al celor doi cu oraşul interzis, organizarea vieţii în subteran sau întreaga enigmă a lui Minnericht – este sau nu Leviticus? Din păcate, autoarea nu reuşeşte să creeze suspansul şi să transmită cititorului senzaţia că personajele se află într-adevăr în pericol. În ciuda faptului că asistăm la câteva atacuri ale zombilor, aceştia nu înspăimântă. Pur şi simplu, autoarea nu are talentul să scrie horror. În primul rând, zombii sunt o masă compactă de arătări insuficient descrise, aşa încât cititorul nu-i „vede”. Să ne amintim, drept contraexemplu, de zombiul „telefonic” al lui Stephen King, liderul celorlalţi, cu fâşia lui de piele desprinsă de pe obraz şi ţinută în loc cu capse: asta sugerează inumanul mai bine decât orice. Nimic din asta aici. Apoi, deşi zombii urmăresc prin tunele o serie de personaje, nu reuşesc şi ei să prindă şi să halească unul măcar, sub ochii noştri îngroziţi. Un singur personaj o păţeşte, dar asta pentu că… nu şi-a prins masca bine şi a respirat gaz. Ca urmare, pe la jumătatea romanului, ăia alergau de zor prin tuneluri, iar eu mă plictiseam de moarte, noroc cu Minnericht şi enigma lui.

În plus, deşi ni se spune în repetate rânduri că subteranele sunt pline de oameni răi, nuş cum se face dar Zeke şi maică-sa dau cam de prea mulţi oameni cumsecade, într-o proproţie covârşitoare chiar, ceea ce e înălţător pentru moralul umanităţii şi bine pentru ei doi, dar nu şi pentru povestire. Ar fi fost totuşi OK dacă zombii ar fi fost înspăimântători, dar nu sunt… Şi nici nu mai zic că nu avem o explicaţie ştiinţifică pentru gaz şi efectele pe care le are asupra oamenilor, că pe urmă mă faceţi cârcotaşă. O recomand cel mult ca lectură YA, deşi la ce animeuri japoneze am văzut eu încadrate la 17+ tare mi-e că şi pe adolescenţi i-ar cam plictisi.

În ciuda acestei recenzii, cred că începe să-mi placă steampunkul, după care nu mă omoram până acum.

Anunțuri