Cărţi: Nici bună nici rea

Fâs cu mulţi aburi

Dar măcar mi-a plăcut coperta...

Cherie PriestBoneshaker (2009)

Cherie Priest a afirmat la un moment dat că, scriind Boneshaker, a încercat să creeze un magnum opus – cu alte cuvinte Romanul, cu majusculă – al genului steampunk. Faţă de acest obiectiv am două lucruri de declarat: 1. e frumos ca oamenii să aibă ambiţii mari şi 2. din păcate, Boneshaker demonstrează că ambiţia singură nu-i întotdeauna de ajuns. Şi-i păcat, căci pe alocuri cartea chiar e mişto, ideea e mişto, numai că-i lipseşte scânteia.

Acţiunea se petrece într-o Americă alternativă, unde războiul de secesiune durează şi nu promite să se mai termine. Plătit de ruşi, care vor să facă faţă goanei americane după aur exploatând propriile rezerve din partea lor de Alaska, inventatorul Leviticus Blue a creat o maşinărie – numitul Boneshaker – menită să-şi croiască drum prin gheţuri până în adâncul solului. Din păcate, la primul test de laborator ceva a mers prost şi maşinăria a distrus vreo două cartiere din Seattle, eliberând din sol un gaz care transformă oamenii în zombi. Şaisprezece ani mai târziu, supravieţuitorii trăiesc la periferia oraşului, părăsit şi înconjurat de un zid astfel încât să nu-l poată trece nici gazul, destul de dens, nici zombii dornici de carne proaspătă.

Povestea ce ni se spune este cea a lui Zeke, fiul adolescent al inventatorului, care este dornic să-şi dezvinovăţească tatăl dispărut şi transformat de ostilitatea populară într-un soi de monstru. Aşa că se aventurează în oraşul închis, în speranţa că va găsi dovezi care să cureţe reputaţia părintelui său. Briar, mama sa, va intra la rândul său în oraş, în încercarea de a-l găsi. Urmează o serie de aventuri şi urmăriri cu zombi flămânzi şi nu numai, căci, bizar cum ar părea, în subsolurile oraşului trăiesc oameni, o întreagă lume subterană la propriu, al cărei tiran este doctorul şi inventatorul Minnericht. Care ar putea sau nu să fie tatăl lui Zeke…

Cum ziceam, ce poate fi mai cool? Ăăăă, nooooot!

Zombii care nu muşcă

Exsită părţi mişto, cum ar fi primul contact al celor doi cu oraşul interzis, organizarea vieţii în subteran sau întreaga enigmă a lui Minnericht – este sau nu Leviticus? Din păcate, autoarea nu reuşeşte să creeze suspansul şi să transmită cititorului senzaţia că personajele se află într-adevăr în pericol. În ciuda faptului că asistăm la câteva atacuri ale zombilor, aceştia nu înspăimântă. Pur şi simplu, autoarea nu are talentul să scrie horror. În primul rând, zombii sunt o masă compactă de arătări insuficient descrise, aşa încât cititorul nu-i „vede”. Să ne amintim, drept contraexemplu, de zombiul „telefonic” al lui Stephen King, liderul celorlalţi, cu fâşia lui de piele desprinsă de pe obraz şi ţinută în loc cu capse: asta sugerează inumanul mai bine decât orice. Nimic din asta aici. Apoi, deşi zombii urmăresc prin tunele o serie de personaje, nu reuşesc şi ei să prindă şi să halească unul măcar, sub ochii noştri îngroziţi. Un singur personaj o păţeşte, dar asta pentu că… nu şi-a prins masca bine şi a respirat gaz. Ca urmare, pe la jumătatea romanului, ăia alergau de zor prin tuneluri, iar eu mă plictiseam de moarte, noroc cu Minnericht şi enigma lui.

În plus, deşi ni se spune în repetate rânduri că subteranele sunt pline de oameni răi, nuş cum se face dar Zeke şi maică-sa dau cam de prea mulţi oameni cumsecade, într-o proproţie covârşitoare chiar, ceea ce e înălţător pentru moralul umanităţii şi bine pentru ei doi, dar nu şi pentru povestire. Ar fi fost totuşi OK dacă zombii ar fi fost înspăimântători, dar nu sunt… Şi nici nu mai zic că nu avem o explicaţie ştiinţifică pentru gaz şi efectele pe care le are asupra oamenilor, că pe urmă mă faceţi cârcotaşă. O recomand cel mult ca lectură YA, deşi la ce animeuri japoneze am văzut eu încadrate la 17+ tare mi-e că şi pe adolescenţi i-ar cam plictisi.

În ciuda acestei recenzii, cred că începe să-mi placă steampunkul, după care nu mă omoram până acum.

31 de gânduri despre „Fâs cu mulţi aburi

  1. Sa explic:
    Am avut ceva dubii cu cartea asta, am citit ceva recenzii despre cartea asta, recenzii ce se imparteau intre „Extraordinar de cool! Cea mai misto! Steampunk cu zombi!!! Wow!” (si care nu erau in stare sa-mi spuna de ce era asa de extraordinara), si recenzii moderate spre nu prea bune. Indiferet de recenzie (cu cititul m-am impotmolit repede), am ramas cu o intrebare aiurea ce nu ma lasa sa dorm: se lamureste de ce gazul ala face zombi din oameni si de unve vine el?
    Si daca gazu’ vine din subteran, de ce aia care au ramas in oras au ales sa se cuibuseasca tocmai in subteran?

  2. Am vazut, dar nu ma interesa neaparat compozitia chimica gazului, ci ‘motivatia’, explicatia existentei sale.
    Dar se pare ca m-am lamurit: gazul ala exista pentru ca autoarea a avut nevoie de zombi, care au avut nevoie de gaz, care…. cgradshdfsayu (s-a rupt filmu’).

    1. Păi l-a eliberat maşinăria din subsol când a dislocat alea-alea şi s-a prăbuşit o parte din oraş. Mai explicaţie ca asta n-ai să găseşti. Şi de ce anume făcea gazul oamenii să se zombească, iar n-ai să afli.
      Deci, în linii mari e exact cum zici tu.

  3. nush cum se face, DJ darling, da’ in ultima vreme nu prea ni se pupa lecturile. mie Boneshaker mi-a placut mult si n-am simtit nevoia sa stiu care-i explicatia stiintifica a gazului. la o adica, de ce are gazu’ natural anumite proprietati? are si gata! da, si io as fi vrut sa vad mai multa zombileala pe ecranul mintii, dar pe ansamblu mi-a placut mult cum scrie tanti asta. cit despre omii cumsecazi si proportia lor covirsitoare… presupun ca si in viata de fiecare zi nu chiar toata lumea-i killeroasa… si de dragul plauzibilitatii, fata a pastrat proportiile.
    all that aside, still love you 🙂

    1. Las că ţi-a plăcut Justin Cronin, pentru asta te iert pe termen nedefinit. Cu gazul, cum am zis, şi eu mă puteam lipsi, că era loc să explice situaţia mai pe larg în următoarele romane din serie. Dar problema e că zombii, cum zici şi tu, nu prea erau aşa de spaimă. Nu ştiu care e proporţia de oameni buni în lume, dar ţinând seama că acolo prolifera în primul rând o lume de traficanţi şi de duri, proporţia de killeroşi ar fi trebuit să fie firesc mai mare.
      Love me, I’m adorable! 🙂

    1. Între hoţi da, dar între hoţi şi nişte vizitatori năuci din afară poate mai puţin. Deşi, sigur, Briar şi Zeke fiind descendenţii cui erau, putem zice că au avut şi legenda de partea lor.

  4. Acum cateva saptamani nu stiam sigur ce sa fac, sa o iau sau sa nu o iau. In afara de Steampunk cu zombi chiar nu am gasit nimic prin recenzii care sa ma determine sa o citesc. oh, si da, mai era si coperta, care imi place la nebunie! si nu am stiut ca acest roman ar trebui sa fie „un magnus opus – cu alte cuvinte Romanul, cu majusculă – al genului steampunk”….that made me smile.

    Si pentru ca ai mentionat de anime, sunt cateva anime steampunk foarte bune: Last Exile, Steamboy (film), Laputa: Castle in the Sky (film). si astea sunt doar alea pe care le-am vazut eu, din cate stiu sunt mai multe.

    1. Ok, am reţinut animeurile. Şi „Howl’s moving castle” e tot steampunk sau mă rog, are elemente. Eu acum am de terminat „Darker than Black”. Şi „Death Note” care, fără L, deodată nu mai are haz.

      Da, magnus opus, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă l-ai citi, n-ai zice! 🙂

      1. Da fara L Death Note nu e nici pe departe la fel de distractiv dar merita sa te uiti in continuare pentru ca ultimele 2 episoade sunt excelente. cat despre final…depinde, parerile sunt impartite, mie mi-a placut, nu are rost sa spun mai mult pentru a nu dezvalui ceva important 🙂
        Am vazut si Darker than Black acum cativa ani, nu a fost rau deloc insa sunt destule lucruri importante care nu sunt explicate, totusi personajul principal, Hei, e interesant.

        1. Păi o să termin de văzut Death Note, măcar ca să aflu dacă se termină aşa cum bănuiesc eu. M-a enervat doar că puştiul „bun” e un soi de copie a lui L – e cumva logic, dacă L e mentorul lui, dar parcă aş şi vrut puţină variaţie.

    1. Well, latina mea a rămas la nivel de şcoală primară, iar şcoala primară a rămas cu mulţi ani în urmă. Mulţumesc de atenţionare, pe viitor o să am grijă să verific expresiile în latină.

    1. În ulltimul timp, din păcate, tot felul de muze aţipesc destul de des. Constat că încep să mă contaminez de toate defectele discursului public românesc – am tot felul de redundanţe, mă trezesc utilizând cuvinte în mod eronat etc. Şi nici nu mă uit la televizor. măcar 😦 .

    1. Nu. Refuz să mă las dusă şi în această ispită, căci dacă fleacuri precum Jewel Quest şi Jewel Shop m-au ţinut la vremea lor lipită de computer, vă daţi seama cu toţii ce s-ar întâmpla dacă aş trece la chestii mai serioase.
      Las că am noua mea dambla cu anime-urile să mă ţină ocupată, am văzut Perfect Blue în seara asta.

    1. A, păi atunci sunt în siguranţă, nu e aşa de rău. Deşi mi-ar place un ceas de buzunar, iar un celular gen steampunk sună interesant ca idee şi chestia cu număratul zeppelinelor ca să adormi.. Cât despre Da Vinci, tipul ăla era un geniu. Oh, wait!

  5. da, tare „Arcanum: Of Steamworks and Magick Obscura” …chiar ma gindeam zilele astea la el 😀 nu se mai fac jocuri ca alta data…eh…se schimba gusturile…

    Cu Bonshakeru m-am lamurit si eu repede…de coperta si de editura e ceva de capu lor ca in rest…mai rau ca o carte de colorat…

    Death Note a fost destul de original…pacat ca spre final nu prea mai are aceeasi prospetime ca la inceput, dar merita vazut negresit.

    1. Eu am de gând să devin dependentă de jocuri video abia la 50 de ani. Am zis! Pân-atunci nici nu mă apropii.
      Da, păi dacă era cu zombi şi nu ţi-a plăcut ţie e clar. Nu-i aşa că nu erau deloc fioroşi? Am citit între timp Peter V Brett, „The Painted Man” şi „The Desert Spear” – nu-i cu zombies, e cu demoni, da să vezi ăia ce scary sunt! Adică simţi că-s mari şanse să pună unu d-ăla mâna pe tine şi că, dacă te înhaţă, ai belit-o! Păi dacă scrii cu monştri, aşa scrii, nu altfel!

      Da, aşa e cu Death Note, dar e mare lucru oricum că au reuşit să-l ţină aşa la standarde ridicate atâta timp.

    2. Ohoo, mi-aduc aminte si-acu ce spaima am tras cand am dat de aia cu inelul sau cand am mers sa-l caut pe unu’ disparut si am dat de un loc din care tot ieseau carcaieci. Sinistri mai erau! Sau ce m-am amuzat cand am avut un quest sa le tin unora un discurs ori cand am constatat ca nu ma lasa cu cainele in tren. Imi placea si sa ma plimb cu metroul prin Tarant si sa ma duc la furat prin casele oamenilor. Si ce misto faceau membrii party-ului tau daca nu le convenea ceva! Ehei, ce vremuri, deja mi s-a facut dor… Si cand ma gandesc ca bietii oameni care au facut jocul asta au dat faliment ma apuca toti dracii, parol!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.