Boris VianSmulgătorul de inimi (1953)

Editura Univers, Colecţia Cotidianul, 2009

Traducere: Diana Crupenschi

O lume rurală în care ţăranii se duc la biserică să dea cu pietre în amvon, strigând „Dă-ne ploaie, popă”, iar preotul îi refuză strigând la rândul său că „Aici e biserică, nu stopitoare” şi  că „Dumnezeu e un lux”. În care bătrânii sunt vânduţi la licitaţie, animalele sunt răstignite ca pedeapsă pentru poftele lor sexuale, în care copiii sunt potcoviţi de îndată ce încep să meargă, iar cuvântul „ruşine” este tabu. Vedem această lume prin ochii lui Jacquemort, psihanalistul, care a ajuns aici căutând ceva de psihanalizat, pentru că nu are emoţii şi dorinţe proprii – este un vas gol, care trebuie umplut cu identităţi străine. Cuplul Angel-Clementine şi cei trei gemeni ai lor, Joel, Noel şi Citroen ocupă de asemenea un loc important în roman: femeia, transformată după naştere în mamă, care-şi respinge complet soţul, devenit un apendice inutil în viaţa ei, şi se concentrează obsesiv asupra copiilor.

De fapt, în cea de-a doua parte a romanului, când timpul însuşi o ia razna amestecându-şi lunile, povestea acestei iubiri materne aberante şi sufocante capătă dominanţă asupra celorlalte aspecte ale povestirii. Intenţionat sau nu (din punctul de vedere al scriitorului) există o legătură directă între ritmul în care obsesia maternă se accentuează şi devine din ce în ce mai aberantă şi ritmul în care povestea Clementinei şi a copiilor ei sufocă, treptat, restul firelor epice ale romanului. La toate astea se adaugă un umor tăios şi nişte dialoguri în care spun nişte adevăruri extrem de neplăcute – mai să-ţi vină să aplauzi până când constaţi că ele au fost spuse degeaba.

Am dat peste câteva cronici la „Smulgătorul de inimi” care subliniau „absurdul” şi „cruzimea” universului creat de Vian. Păi doamnelor, domnilor, am veşti proaste pentru noi toţi: despre lumea noastră e vorba, ce naiba! Cu absurdul pre absurd călcând, Vian nu face decât să pună sub reflector practici şi apucături de care noi suferim, diferenţa fiind că lumea lui Vian este mai sinceră, mai puţin ipocrită, mai directă. Şi în lumea noastră există categorii largi pentru care religia e mai puţin înălţare spirituală şi mai mult un plonjon în obscurantism, asta când nu e folosită în moduri pragmatice fără legătură cu mesajul ei. Şi în lumea noastră bătrânii sunt trataţi ca nişte obiecte cu termenul de garanţie depăşit, numai că noi nu-i scoatem la vânzare. Categorii importante ale societăţii încă mai consideră sexualitatea (accesarea părţii animalice din om) un păcat. Vinovăţia, răspunderea, sunt repede expediate sau delegate unor interpuşi care să se ocupe de ele – îi numim autorităţi şi ne aşteptăm de la ei să facă tot ceea ce noi nu ne dăm osteneala să facem. Nu ne potcovim copiii de mici – nu la propriu cel puţin. Le legăm însă de picioare ghiulelele aşteptărilor noastre, iubirea noastră condiţionată, frustrările noastre pe care le pretindem să le compenseze, pragmatismul nostru prea devreme zdrobitor de vise. Iubirea maternă sufocantă – şi aici Vian are nişte pagini cutremurătoare, care, însă, trebuie citite, nu povestite – exagerat de protectoare, confundarea cauzei cu efectul („Îmi fac atâtea griji pentru ei, deci îi iubesc”, îşi spune Clementine), construirea unei cuşti protectoare care nu-i neapărat fizică, ci, în lumea noastră, o cuşcă formată din aşteptările părintelui despre cum ar trebui să fie copilul său, chiar după ce acesta a devenit adult şi şi-a luat zborul din cuibul matern – câte asemenea cazuri nu aţi văzut chiar voi (şi câţi dintre voi nu sunt, poate, asemenea cazuri)?

Şi când te gândeşti că l-a scris în 1953.

Anunțuri