Azi, undeva prin Militari. Două femei tinere, în haine lungi de fâş negru, asortate la adidaşi, cu părul roşcat strâns în vârful capului astfel încât să lase la vedere rădăcinile negre, traversează strada ţinând de mână, între ele, un copil.

Mama: (aproape neinteligibil şi neimportant în contextul poveştii, ceva despre faptul că lu ăla mic îi era frică să traverseze)

Copilul: Mi-e frică.

Cealaltă (către copil): Ei, repetă şi el după tine. (către copil): Mă-ta are draci pe ea!

Cealaltă (către copil): Ia zi „pula mea”!

Copilul nu zice nimic, din fericire. Deocamdată.

Mă-sa. Nu zice nici ea nimic. De genul „nu-mi mai învăţa copilul la prostii”. Că doar tot aşa a crescut şi ea.

Eu. Nu zic nici eu nimic, că nu văd ce-ar mai fi de zis. Dacă sunteţi cumva în căutarea unei  explicaţii privind violenţa, prostul-gust şi vulgaritatea care ne copleşesc, puteţi începe de-aici, pentru că de-aici începe. Dar, dacă ne consolează cu ceva, aşa erau românii şi acum 400 de ani:

“De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. (…) În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături”.

Anton-Maria Del ChiaroRevoluţiile valahe, 1718

Faza de azi mi-a reamintit, totodată, de demonstraţia făcută de Florin Lăzărescu în povestirea „Pulp Fiction” din volumul „Şase moduri de a descrie un cal, disponibil online pe LiterNet:

– (…) Specificul românilor constă în ceea ce fac românii şi în ceea ce spun românii. Corect?

(…)

– Ce cuvinte repetăm cel mai des în copilărie, când nu ne ascultă părinţii?

– Pizda mă-sii! răspunse corul.

– Dacă ne săturăm de ceva cum spunem?

– Dă-l în pizda mă-sii!

– Dar despre un obiect frumos, de exemplu, când vrem să ne exprimăm admiraţia, cum spunem?

– E dat în pizda mă-sii!

– Ei, bravo! Acum cine poate să ne cânte o doină din popor?

Tăcere.

Nu pot decât să mă întreb dacă  n-am evoluat deloc în 400 de ani sau dacă, şi mai grav, asta o ţine de esenţa noastră naţională.

Anunțuri