Azi, undeva prin Militari. Două femei tinere, în haine lungi de fâş negru, asortate la adidaşi, cu părul roşcat strâns în vârful capului astfel încât să lase la vedere rădăcinile negre, traversează strada ţinând de mână, între ele, un copil.
Mama: (aproape neinteligibil şi neimportant în contextul poveştii, ceva despre faptul că lu ăla mic îi era frică să traverseze)
Copilul: Mi-e frică.
Cealaltă (către copil): Ei, repetă şi el după tine. (către copil): Mă-ta are draci pe ea!
Cealaltă (către copil): Ia zi „pula mea”!
Copilul nu zice nimic, din fericire. Deocamdată.
Mă-sa. Nu zice nici ea nimic. De genul „nu-mi mai învăţa copilul la prostii”. Că doar tot aşa a crescut şi ea.
Eu. Nu zic nici eu nimic, că nu văd ce-ar mai fi de zis. Dacă sunteţi cumva în căutarea unei explicaţii privind violenţa, prostul-gust şi vulgaritatea care ne copleşesc, puteţi începe de-aici, pentru că de-aici începe. Dar, dacă ne consolează cu ceva, aşa erau românii şi acum 400 de ani:
“De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. (…) În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături”.
– Anton-Maria Del Chiaro – Revoluţiile valahe, 1718
Faza de azi mi-a reamintit, totodată, de demonstraţia făcută de Florin Lăzărescu în povestirea „Pulp Fiction” din volumul „Şase moduri de a descrie un cal„, disponibil online pe LiterNet:
– (…) Specificul românilor constă în ceea ce fac românii şi în ceea ce spun românii. Corect?
(…)
– Ce cuvinte repetăm cel mai des în copilărie, când nu ne ascultă părinţii?
– Pizda mă-sii! răspunse corul.
– Dacă ne săturăm de ceva cum spunem?
– Dă-l în pizda mă-sii!
– Dar despre un obiect frumos, de exemplu, când vrem să ne exprimăm admiraţia, cum spunem?
– E dat în pizda mă-sii!
– Ei, bravo! Acum cine poate să ne cânte o doină din popor?
Tăcere.
Nu pot decât să mă întreb dacă n-am evoluat deloc în 400 de ani sau dacă, şi mai grav, asta o ţine de esenţa noastră naţională.
Biblioteca Babel 
Postul asta e dat in pizda ma-sii! 😀
Tre’ să recunosc că un dialog chiar aşa de condimentat cred că nu am mai auzit de mult şi, când eşti martor, parcă e imposibil să nu ţi se facă ruşine de ruşinea lor…
În ce priveşte esenţa naţională, îmi place să cred că nu are vreo legătură şi să nu văd ceva generalizat, mai ales că, prin diferite expresii, cam majoritatea naţiilor înjură de mama focului…pe lângă exemple live, mă gândesc că, de exemplu, filmele americane, în special cele care abordează viaţa unor categorii de oameni (cum e şi cea din care făceau parte „doamnele” despre care povesteşti) redau, de cele mai multe ori, o variantă mai cu perdea a limbajului comun, şi totuşi abundă în înjurături, pe unele fiind chiar greu să le urmăreşti din această cauză…
@ aspoiu
🙂
@ Rontziki
Problema nu e neapărat vorbitul „condimentat”. În anumite medii şi împrejurări eu însămi folosesc cuvintele alea, dar asta când mă aflu printre prieteni pe care-i amuză o glumă mai piperată şi care folosesc de asemenea acest gen de limbaj. N-o să mă auzi însă niciodată folosindu-l în prezenţa copiilor şi nici în prezenţa persoanelor pe care le deranjează şi nici în relaţiile interumane de zi cu zi, e chestie de respect faţă de celălalt.
Problema, în cazul de faţă, este deprinderea copilului, de la o vârstă fragedă, cu folosirea acestor expresii, fără discernământ, în orice împrejurare – chestie care vine la pachet cu o serie întreagă de gesturi şi atitudini înrudite. A fi o persoană civilizată implică o doză inevitabilă de autocenzură, mai înainte de toate, iar copilul ăsta, de exemplu, nu are de unde să înveţe asta. (Da, ştiu, şcoala… dar nu prea ajunge şcoala să compenseze pentru cei şapte ani de-acasă).
Nu ştiu cum sunt alte popoare, îl ştiu doar pe ăsta şi unele lucruri nu-mi plac la el. Să ne spună cei care au călătorit mai mult în străinătate dacă pe acolo auzi înjurându-se pe stradă la fel de des ca la noi şi pe urmă o să putem face comparaţii. Aşa, fiecare popor are înjurături, fiecare are categorii defavorizate la care această conduită se întâlneşte mai frecvent. Dar poate că acolo funcţionează, în spaţiul public, o anumită autocenzură care aici lipseşte.
Indiscutabil că astfel de „maniere” se învaţă în special de la cei apropiaţi şi mai apoi se pune problema cât reuşeşte şcoala să contribuie la educaţie în acest sens…
Şi eu, în anumite cercuri şi în special în glumă, niciodată la modul serios sau la nervi, mai folosesc diverse expresii mai condimentate, dar ai perfectă dreptate, nu se face în preajma unui copil şi nici în preajma unor persoane care nu agreează sau cu care nu-ţi permiţi.
Nu-mi dau seama cum se face educaţia cu privire la maniere şi la limbaj prin alte părţi, trăgeam doar concluzii pe seama rezultatului, adică un limbaj necenzurat la maturitate pe care l-am constatat în diverse ocazii. N-aş putea compara cu ce se întâmplă la noi, pentru că, zic eu, peste tot, sunt medii în care se vorbeşte mizer oriunde şi în orice împrejurare, aşa cum sunt medii în care nu se întâmplă asta.
Poate şi pentru că au un impact direct astfel de manifestări în română, fiind limba în care gândim, la care ne raportăm, tre’ să spun că mi se pare că paleta de expresii şi cuvinte este extrem de largă şi uneori extrem de deranjantă…
Comparaţia se poate face în termeni de frecvenţă – e accidental sau uzual – de aia nu putem compara, eu cel puţin n-am avut ocazia să trăiesc în mijlocul unui alt popor pentru, să zicem, câteva luni, în medii ne-turistice etc. ca să-mi pot face o idee. Aşa că nu pot să zic că nu ar fi la fel ca la noi. Dar nici nu pot să zic că ar fi la fel.
Postarea ta mi-a amintit de un fragment pe care l-a dat Lucian Dan Teodorovici in antologia de proze erotice romanesti. Caut si redau, parol, monser!
Aoleu, sper că nu erau copii şi pe-acolo! Deşi, ca să fac o generalizare de dragul generalizării (adică total nefondată) aş zice că, educat în climatul de mai sus, românul prea puţin erotizează şi mai mult f… regulează. (Cuvânt care, apropo, mă enervează mai mult decât mai directul său sinonim).
Sigur ai un dar supranatural, pen’ ca ghicisi, e cu copii dar e momentul descoperirii cuvantului in sine, cel ce incepe cu f si semnificatiile pe care initiatul i le atribuie. E savuros momentul, daca vrei ti-l redau in private:D
Ne vedem mai pe seara, cand ajung la antologie (imi sta pe noptiera, iau cu lingurita portii de incercari erotice ale contemporanilor)
No, poţi să-l redai şi aici sau să pui link când postezi la tine. N-am o problemă cu utilizarea limbajului vulgar în literatură că doar arta reflectă viaţa, nu? şi pe urmă o carte e o carte, copilul n-o să şi-o cumpere el singur din librărie taman pe aia. Cel mult poate da de ea prin bibliotecă şi-şi poate întreba părinţii una-alta, dar acolo unde sunt biblioteci în casă deja subiectul nu se mai încadrează în categoria la care fac referire în postare.
După cum ziceam şi mai sus, problema nu-i legată atât de cuvinte, cât de atitudinea din spatele lor.
@Uruma-Eu unul vreau sa stiu,sau mai bine zis sa citesc acel fragment,mi-l poti da si mie pe mail ,te rog!
Io-te-l, bă, cum se repede când aude de blăstămăţii d-astea! La Proust nu te-ai fi înghesuit să comentezi, nu? 🙂
Pai, nu-mi ramane decat sa ma conformez cerintelor publicului, nu? 😀 Iaca:
Pe scurt, proza lui Teodorovici intitulata Despartirea de barza si alte haladuieli erotice prin copilaria proprie este light, expune primele contacte ale personajului cu erotismul, incluzand aici un episod cu o fata cand faceau ore suplimentare cu vacile la pasune : ” … ni s-a parut amandurora ca animalele noastre nu sunt suficient de bine hranite”… haha. Dar faza care mi-a ramas in cap se desfasoara intr-un pod unde urca varul cunoscator si cu baiatul nostru, intru consumarea cate unui Marasesti. I-auziti aici: ..”Fumam ca turcii in podul casei sale, apoi mancam ceapa, o ceapa tare, intreaga, pe stomacul gol, apoi suflam fiecare spre celalalt, ca sa fim siguri ca nu ne miroase gura a tigara, apoi tacem”
Si revin, aprind ei cate un Marasesti si varul il anunta: ” Aseara, a spus el, m-am futut cu…” Iar baiatul cugeta:” stiam cuvantul, nu cred sa existe vreun copil de sase sapte ani care sa nu il cunoasca. Problema era alta: niciodata pana atunci nu il auzisem in acest fel. Cum adica M-AM? Iti fut una, da. Nu ma fute la cap, da. Cand ti-oi fute un pumn in cap, da.Ba chiar futu-ti grijania ma-tii. Dar m-am?! …..”
HAHAHAHAAAAAAAAAAAAAAAAAA! Asta da nedumerire. Să extinzi înţelesul pornind de la „îţi fut una” pe direcţia „m-am futut” poate fi o chestie dătătoare de dureri de cap! Adică, de ce ţi-ai face ţie însuţi aşa ceva, gen! 🙂
adevarul e ca Florin Lazarescu si Lucian Dan Teodorovici m-au facut sa ma aplec -tare de tot as spune- pe contemporanii nostri. Le zic intr-un fel…!!
Vorba lor : VOTATI LITERATURA TANARA!
Da, Lăzărescu mi-a plăcut şi mie, chiar destul de mult ca să mă dau în stambă pe-aici:
Teodorovici încă n-am citit, am „Celelalte poveşti de dragoste”, dar încă nu m-am apucat de ea.
Mai sunt mişto Răzvan Rădulescu, Matei Florian, T.O. Bobe, asta din puţinii pe care i-am citit eu.
Şi eu am de gând să mai explorez literatura tânără românească, dar am zis să termin mai întâi de citit cărţile deja cumpărate şi apoi să fac noi achiziţii, că nuş ce m-a apucat aşa o beţie a cumpărăturilor în 2008-2009 de am cărţi încă necitite în bibliotecă.
nu ca ma laud, dar nu mi-a scapat ceva iesit din pana de gasca a celor doi, inclusiv postarile de pe blog, i’m addicted:D
Mai sunt atat de multi, stiu…. dar sunt stoica, nu ma las! Dan Lungu, Radu Tuculescu, Bogdan Popescu, Costel Babos, fratii Florian, Cristian Teodorescu…. de un an si ceva, citesc aproape exclusiv romani, cu un Thomas Mann strecurat pe ici pe colo
O sa mai pun pe blogul meu abia iesit din gaoace bucatele din ce mi-a placut, sper sa „prinda”, sa fie cititori buluc la lansari .. My dream:D