Mircea CărtărescuOrbitor. Corpul (2002)

Editura Humanitas, 2007

(continuare)

Sunt poveşti în romanul ăsta care ar constitui o culegere de povestiri fantastice de primă mână. Satul invadat de morţii săi uitaţi (şi fuga supravieţuitorilor peste Dunărea îngheţată), femeia care se făcea fluture în fiecare dimineaţă, mama care ţese un covor fantastic, ceremonia voodoo, securistul la circ, iubirea dintre Hermann şi pitica Soile (şi felul în care, după ce pierde această iubire, el nu mai găseşte locuinţa ei, deşi toţi ceilalţi o văd „căci femeia pe care am iubit-o şi am pierdut-o ne este inaccesibilă numai nouă, pe când toţi se bucură de strălucirea şi simplitatea zâmbetului ei ca de-o pâine zilnică, fără preţ”), călătoria lui Maarten către corabia prinsă în gheţuri, casta oamenilor-statuie din Amsterdam, casa fantastică prin care se poate trece dintr-un oraş într-altul, imaginea fugară a bisericilor-tramvaie.

O altă parte a sa constituie cea mai reuşită reconstituire a vieţii de zi cu zi în perioada comunismului (şi a copilăriei în epoca de aur), de la marşurile de 23 august până la atmosfera din casă, osteneala mamei de a găti pentru a-şi sătura familia, copilul care constată că lumea e făcută din minuni şi mizerii, demolările, distracţiile sărăcuţe, stropul de fericire care se mai găsea uneori în toate astea. Totul e reconstituit cu minuţiozitate, la nivel de fapt divers, fără nimic demonstrativ sau exagerat, aşa cum a fost (adică aşa cum îmi aduc şi eu aminte). Asta ar merita citită de toată lumea, de ăia care au auzit de la ai lor că era bine în comunism, ca să mai consulte şi altă sursă, şi de ăia care cred că era bine ca să-şi aducă aminte că nu era*).

Autorul inevitabil

Există o nepotrivire vizibilă între cele două lumi, cea feerică din care vin poveştile de mai sus şi cea ternă în care trăieşte copilul devenit apoi naratorul, chit că imaginaţia lui o împodobeşte cu tuşe fantastice. Unitatea se realizează în momentul în care aflăm că de fapt, într-o Creaţie pe dos faţă de ce ştiam noi, avem de-a face aici cu personaje care îşi creează autorul, pentru ca acesta să scrie cartea din care fac parte şi vieţile lor, astfel că nu mai ştii cine e aici unealta: personajele sau autorul lor. Mai ales că, fireşte, creatorul nu trebuie doar adus pe lume, ci supravegheat, ca să se dezvolte într-un anume mod:

„Cum trebuie să fie el, ce trebuie să fi văzut ochii lui, pe cine să fi sărutat buzele lui, ce jignire să fi suferit orgoliul lui pentru ca el să mă întrupeze aşa cum sunt, pe platforma asta, fără să ştiu de ce n-am picioare decât dacă el o va spune, fără structură internă decât dacă el o va descrie, fără alt gând decât voinţa de a-l clădi şi de a-i roti o lume în jur, ca o coadă mirifică de păun. „

Cu alte cuvinte, Orbitor mi se pare, în acest moment, o imensă întrebare pe care autorul şi-o pune sieşi cu privire la resorturile propriei creaţii. Scrii aceste pagini şi nu altele pentru că eşti cine eşti şi nu altcineva şi eşti suma tuturor lucrurilor mari şi mici care te-au format, chit că de unele poate te-ai lepăda.

După ce citeşti asta, momentul în care autorul ţi se adresează chiar ţie, cititorul, peste ani, din momentul scrierii cuvintelor către momentul când tu le citeşti, nu mai sună a complicitate, ci a inevitabil, fiindcă are dreptate, da, iată, chiar eşti cu cartea lui în mână, deci eşti parte a acestui univers şi îi confirmi, prin simplul act de a fi ajuns la pagina respectivă, că este Creatorul acestei lumi.

În alt registru al discuţiei, începe să nu mă mai mire că după aia Cărtărescu s-a mulţumit să scrie mici povestioare (mult hulite de snobilimea literară); Orbitor mi se pare genul de efort total, de investiţie atât de intensă în actul scrierii, care este greu repetabil(ă) sau nu foarte curând repetabil (ă).

Nu mai pomenesc despre asemănarea sugerată între o carte şi un act sexual. Adevăru-i că nu m-am gândit niciodată, dar cam aşa e. Acuma rămâne să vedem dacă orgasmul ultima parte o să livreze cheia de boltă care se impune ca să finalizezi o construcţie atât de amplă. Pentru că eu nu am impresia, după două volume, că ne-am apropiat de apogeu, aşa că în cârca ultimei părţi stau o grămadă de aşteptări.

–––––––

* De fapt, fenomenul este următorul: psihologii spun că mintea umană are capacitatea de a cosmetiza trecutul, făcându-l să pară mai frumos decât a fost şi atenuând amintirile neplăcute, ca parte a unui fenomen de autoapărare. În plus, zic eu, oamenii îşi amintesc cu nostalgie nu atât comunismul, cât tinereţea lor, când aveau alte speranţe sau iluzii sau un alt elan, lucruri care între timp s-au pierdut ori din cauza inevitabilului proces de îmbătrânire, ori ca efect al deziluziilor personale.

Anunțuri