Don DeLillo Zgomotul alb (1984)

Editura Leda, 2006

Traducerea: Horia-Florian Popescu

Îgh!

Aş putea rezuma postarea la asta, dar frumos e să ofer şi o explicaţie, dacă tot am făcut oamenii să vină până aici. Romanul lui De Lillo este o demonstraţie despre cât de puţin e pregătit omul modern pentru moarte şi pentru, de fapt, orice experienţă care-l scoate din cochilia pe care civilizaţia a construit-o în jurul lui. Şi despre cât de goală de sens se dovedeşte civilizaţia modernă, dacă moartea nu mai este o experienţă ce poate fi abordată spiritual, ci un bau-bau ascuns sub preş care se tot iţeşte de-acolo. Cât de puţin oferă ea drept compensaţie pentru dezgolirea de sensuri a morţii, pe care nu ştim s-o gestionăm*. Despre tot zgomotul de care se acoperă, în încercarea de a uita „zgomotul alb” al fricii. Mai e şi un roman despre ignoranţă şi impostură, dar tema se pierde oarecum sub cealaltă, pentru a răsări spre final.

Problema fiind exact cuvântul demonstraţie. E prea demonstrativ. E atât de demonstrativ încât personajele lui nu sunt personaje, ci puncte alternative de vedere, ceea ce face ca totul să pară foarte artificial, mai ales când auzi texte psihanalitice din gura unor copii care, oricât de precoci ar fi, n-au cum să stăpânească ideile şi noţiunile în cauză. Atunci când nu sunt puncte de vedere, personajele lui sunt nevroze. Totul e la fel de artificial ca produsele din supermarketurile în care eroii lui DeLillo îşi petrec atâta timp. Atât de artificial încât eu, fiinţă umană temătoare de moarte, nu am reuşit să empatizez, să simpatizez sau să fiu măcar atrasă de temă. Şi culmea e că uneori spune lucruri interesante, dar cu un aer atât de teribilist încât cumva anulează tot impactul.

Discuţiile dintre personaje nu sunt ceea ce şi-ar spune oamenii unii altora în situaţiile respective, ci ceea ce gândesc cu adevărat şi nu ar declara niciodată, ipocrizia fiind cel puţin la fel de serios înrădăcinată în omul modern ca teama de moarte. Prin aceste aşa-zise dialoguri, DeLillo surprinde foarte bine mişcările cele mai intime ale individului egoist: nevasta îi spune că are fobia morţii şi reacţia lui e că-i dezamăgit de ea pentru că el trebuia să fie cel cu fobii şi ea cea puternică. Asta, culmea, ar fi putut fi punctul forte al cărţii, aceste nevroze care în aparenţă dialoghează una cu alta, dar de fapt monologhează, numai că nu-i aşa din cauză că procedeul e folosit prea în abundenţă şi-şi pierde impactul. Călugăriţa declară că nu crede, ci că doar se preface pentru că, într-o lume care nu are credinţă, oamenii au nevoie să creadă că măcar cineva crede. Doctorul admite că habar nu are să interpreteze analizele.  Etc.

Şi gata. N-am remarcat să fi zis despre spaimele şi obsesiile intelectualului american ceva ce să nu fi spus mult mai bine Saul Bellow, nu mai pomenesc de Philip Roth. Despre golirea de sens a morţii şi odată cu ea a vieţii, despre civilizaţia care ne omoară încet s-a exprimat Margaret Atwood cu mult mai multă forţă şi nu i-a trebuit un roman pentru asta, a fost de ajuns povestirea „The Age of Lead” din volumul Wilderness Tips. Caracterizarea epocii prin reducere la absurd Vonnegut a făcut-o mult mai bine şi a mers mult mai departe.

Mult mai detaliat aici. Şi subscriu.

–––––––––––––––––––––––––––––-

* De fapt, eu mă întreb uneori ce am realizat înlocuind frica de Dumnezeu cu frica de moarte, la nivel individual, aşa, la nivelul vieţii de zi cu zi. Adică e clar că am câştigat unele lucruri, dar pe de altă parte, am şi pierdut unele. Unde suntem când tragem linia, dacă am înlocuit o viaţă trăită cu frica de Dumnezeu printr-una trăită cu teama morţii?

Anunțuri