Cărţi: Pierdut timp, îl declar nul

Era cât pe ce să fie o postare scurtă

Don DeLillo Zgomotul alb (1984)

Editura Leda, 2006

Traducerea: Horia-Florian Popescu

Îgh!

Aş putea rezuma postarea la asta, dar frumos e să ofer şi o explicaţie, dacă tot am făcut oamenii să vină până aici. Romanul lui De Lillo este o demonstraţie despre cât de puţin e pregătit omul modern pentru moarte şi pentru, de fapt, orice experienţă care-l scoate din cochilia pe care civilizaţia a construit-o în jurul lui. Şi despre cât de goală de sens se dovedeşte civilizaţia modernă, dacă moartea nu mai este o experienţă ce poate fi abordată spiritual, ci un bau-bau ascuns sub preş care se tot iţeşte de-acolo. Cât de puţin oferă ea drept compensaţie pentru dezgolirea de sensuri a morţii, pe care nu ştim s-o gestionăm*. Despre tot zgomotul de care se acoperă, în încercarea de a uita „zgomotul alb” al fricii. Mai e şi un roman despre ignoranţă şi impostură, dar tema se pierde oarecum sub cealaltă, pentru a răsări spre final.

Problema fiind exact cuvântul demonstraţie. E prea demonstrativ. E atât de demonstrativ încât personajele lui nu sunt personaje, ci puncte alternative de vedere, ceea ce face ca totul să pară foarte artificial, mai ales când auzi texte psihanalitice din gura unor copii care, oricât de precoci ar fi, n-au cum să stăpânească ideile şi noţiunile în cauză. Atunci când nu sunt puncte de vedere, personajele lui sunt nevroze. Totul e la fel de artificial ca produsele din supermarketurile în care eroii lui DeLillo îşi petrec atâta timp. Atât de artificial încât eu, fiinţă umană temătoare de moarte, nu am reuşit să empatizez, să simpatizez sau să fiu măcar atrasă de temă. Şi culmea e că uneori spune lucruri interesante, dar cu un aer atât de teribilist încât cumva anulează tot impactul.

Discuţiile dintre personaje nu sunt ceea ce şi-ar spune oamenii unii altora în situaţiile respective, ci ceea ce gândesc cu adevărat şi nu ar declara niciodată, ipocrizia fiind cel puţin la fel de serios înrădăcinată în omul modern ca teama de moarte. Prin aceste aşa-zise dialoguri, DeLillo surprinde foarte bine mişcările cele mai intime ale individului egoist: nevasta îi spune că are fobia morţii şi reacţia lui e că-i dezamăgit de ea pentru că el trebuia să fie cel cu fobii şi ea cea puternică. Asta, culmea, ar fi putut fi punctul forte al cărţii, aceste nevroze care în aparenţă dialoghează una cu alta, dar de fapt monologhează, numai că nu-i aşa din cauză că procedeul e folosit prea în abundenţă şi-şi pierde impactul. Călugăriţa declară că nu crede, ci că doar se preface pentru că, într-o lume care nu are credinţă, oamenii au nevoie să creadă că măcar cineva crede. Doctorul admite că habar nu are să interpreteze analizele.  Etc.

Şi gata. N-am remarcat să fi zis despre spaimele şi obsesiile intelectualului american ceva ce să nu fi spus mult mai bine Saul Bellow, nu mai pomenesc de Philip Roth. Despre golirea de sens a morţii şi odată cu ea a vieţii, despre civilizaţia care ne omoară încet s-a exprimat Margaret Atwood cu mult mai multă forţă şi nu i-a trebuit un roman pentru asta, a fost de ajuns povestirea „The Age of Lead” din volumul Wilderness Tips. Caracterizarea epocii prin reducere la absurd Vonnegut a făcut-o mult mai bine şi a mers mult mai departe.

Mult mai detaliat aici. Şi subscriu.

–––––––––––––––––––––––––––––-

* De fapt, eu mă întreb uneori ce am realizat înlocuind frica de Dumnezeu cu frica de moarte, la nivel individual, aşa, la nivelul vieţii de zi cu zi. Adică e clar că am câştigat unele lucruri, dar pe de altă parte, am şi pierdut unele. Unde suntem când tragem linia, dacă am înlocuit o viaţă trăită cu frica de Dumnezeu printr-una trăită cu teama morţii?

6 gânduri despre „Era cât pe ce să fie o postare scurtă

  1. Bine, intrebarea pusa de tine cere ore intregi de filozofeala. Am pierdut speranta in lumea de dincolo si e o pierdere grea, poate am castigat mai mult interes pentru ceea ce se intampla cu adevarat, ca nu mai luam de-a gata. Posibil ca prin firca de moarte sa fi castigat mai multa pofta de a trai? Desi acesta e un „castig” cu semnul intrebarii, caci te poate duce strict spre zona superficiala. Sa fi castigat mai multa libertate individuala? Si adevar? Fiindca una e sa faci binele fiindca asa zice doamne-doamne si alta e sa-l faci fiindca asa alegi tu, neconstrans de nicio teorie, nu?

    1. Păi DeLillo tocmai asta demonstrează în toată cartea, că nu câştigi deloc mai multă poftă de a trăi, ci doar angoase.
      Şi – ca să fiu avocatul Diavolului,adică în cazul de faţă al Domnului – nu mai eşti constrâns de Biserică, dar eşti constrâns de presiunea modelelor sociale care ţi se inculcă prin educaţie, cultură, fie ea de masă sau clasică, publicitate, revistele de tot soiul, televiziune etc. Şi chiar dacă te crezi liber tot ţi-e greu să te sustragi complet acestor influenţe. Nu ne mai petrecem timpul în genunchi ca să-l îmbunăm pe Dumnezeu sau flagelându-ne cu mătănii, ni-l petrecem chinuindu-ne să arătăm cât mai tineri, urmăm tot felul de diete chinuitoare şi nesănătoase în numele unor canoane estetice aberante, nici nu mai zic de operaţiile estetice. Deci există o constrângere lentă, invizibilă, dar la fel de eficientă.
      Cât despre ceea ce se întâmplă cu adevărat, în epoca informării prin televiziune – care simplifică realitatea, atunci când n-o distorsionează – mă tem că suntem în situaţia de a „lua de-a gata” o grămadă de chestii pentru că a. nu avem cum să verificăm fiecare informaţie din mulţimea cu care suntem bombardaţi zilnic şi b. suntem şi superficiali.
      Asta nu înseamnă că deplâng timpurile de dinainte, cine e tâmpit să regrete Inchiziţia sau ignoranţa? Dar nu mi-e clar dacă în final nu ieşim tot pe minus. SE poate spune că avem mai multe şanse să alegem cine vrem să fie, poate, dar câţi sunt capabili cu adevărat să profite de ele?
      Hai să vorbim şi despre dictatura succesului social. Despre constrângerea tacită de a avansa ierahic şi a te simţi ca un rahat dacă nu reuşeşti. Câţi sunt capabili, de exemplu, să realizeze că lor NU li se potriveşte să fie şefi, să aibă tăria să rămână pe nivelul lor de competenţă şi să NU se simtă rataţi din cauza asta? So much about freedom of choice… Nu cumva ne-am construit o cuşcă mai mare, din alte cărămizi?

      1. Oricum conditionarea conduitei „etice” de o rasplata personala primita pe o alta lume si a respectului pentru viata de faptul ca numai un zeu ar avea voie sa o distruga a facut extrem de mult rau omului..desprinderea de religie si cautarea a ceea ce inseamna adevarata etica si a rostului nostru in lume este cu siguranta un pas inainte..sigur daca mergem prin viata cu o dorinta permanenta de fericire doar vom inlocui religia cu altceva..cu exact acelasi efect.
        Unul dintre filmele mele preferate, History Boys, se incheie cu replica asta care pentru gandurile mele divergente a ajuns modus vivendi:
        „I’m not happy, but I’m not unhappy about it.”

        1. „…dacă mergem prin viaţă cu o dorinţă permanentă de fericire…” păi asta se cam întâmplă acum, iar această fericire este definită prin achiziţionarea anumitor produse (ce dracu, ăştia nu ne mai vând detergenţi, ne vând fericire!), însuşirea unui anumit mod de viaţă, căutarea Marii Iubiri incerte în dauna consolidării micii iubiri existente şi lista de aberaţii poate să continue.
          Să zicem însă că da, măcar depinde în mai mare măsură de noi să ne sustragem tuturor acestora. sau că măcar avem şansa s-o facem fără să fim excomunicaţi sau arşi pe rug.

  2. Am vrut sa-ti scriu si la Orbitor..nu stiu daca o faci constient dar si cand scrii review-uri mai mai mult sau mai putin negative, nu indepartezi cititorii potentiali de cartea respectiva..eu si dupa acest review negativ imi doresc sa incerc experienta acestei carti (e in teancul meu de citit de cativa ani, de cand a aparut la noi si chiar asteptam sa vad ce vei spune despre ea)..sunt singurele review-uri care dupa parerea mea merita citita..cele, ca ale tale, care prezinta o cartea cu bunele si relele (chiar daca prin lentila mintii tale) si care-l lasa pe cititor sa se decida daca vrea sa citeasca cartea sau nu.

    1. E conştient, deşi nu-i întotdeauna ţinut sub control, că na, om sunt şi eu. Chiar am recomandat de mai multe ori comentatorilor să nu se ia după mine, ci să-şi facă propria părere citind cartea în cauză. Ca să nu mai zic că mi s-a întâmplat să dau peste cărţi care nu mi-au plăcut, dar care, obiectiv judecând, n-aveam cum să nu văd că sunt bune, vezi „Întoarcerea acasă” a lui Schlink.
      Oricum, cartea lui DeLillo ceva-ceva tot are de oferit, mie mi-a dat de gândit la nişte chestii, de unde partea cu steluţă şi discuţia de mai sus cu capricornk13.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.