Cărţi plăcute

Băiatul care fura prea bine

Scott LynchThe Lies of Locke Lamora (2006)

Editura Gollancz, U.K, 2006

Asta-i o carte care mi-a plăcut atât de mult încât am început-o într-o vineri seară şi sâmbătă deja o terminasem, aşa că aici se potriveşte de minune expresia a citi pe nerăsuflate. E un roman scris cu atâta poftă şi vitalitate şi cu o asemenea plăcere de a inventa, încât pe mine m-a antrenat cu totul în povestire.

Locke Lamora este un tânăr şi promiţător hoţ, vedetă a lumii interlope din Camorr şi o legendă vie sub numele de Ghimpele din Camorr. Din păcate, spre deosebire de legenda sa, care e cea a unui Robin Hood local, Locke e un mincinos desăvârşit, nu-i pasă de săraci, iar dacă are spada în mână singurul aflat în pericol este el însuşi.

Problema lui Locke este că e mult prea bun în ceea ce face. El nu se mulţumeşte să fure din buzunare sau să falsifice vreun document, el fură cu scenariu, cu un plan, schimbându-şi identităţile, deghizându-se, punând la cale intrigi complicate şi savurând operaţiunea în sine aproape mai mult decât rezultatele propriu-zise. (La un moment dat, copil fiind, în loc să se strecoare printre muşteriii unei taverne şi să-i buzunărească discret, dă buzna pe uşa din faţă simulând atât de convingător o boală extrem de contagioasă, încât oamenii panicaţi părăsesc localul abandonând pe masă mizele la jocurile de cărţi.) La fel ca el sunt şi ceilalţi membri ai bandei intitulate „The Gentlemen Bastards” (de unde şi numele seriei, că şi asta e o serie): mâna sa dreaptă Jean Tannen, asasinul supaponderal, gemenii demenţi Carlo şi Galdo şi ucenicul Bug. Tinerii, orfani crescuţi şi educaţi mai întâi la şcoala vieţii, în lumea interlopă a Camorrului, şi apoi de către un preot impostor, care i-a învăţat arta deghizării, limbi străine şi bunele maniere la masă, se simt ca peştii în apă în această lume a minciunii şi improvizaţiilor, a miilor de alianţe subtile – inclusiv dintre nobilime şi lumea interlopă – pe care se bazează Camorrul.

Din păcate pentru ei, cu Locke pe post de lider şi dată fiind plăcerea acestuia de a fura numai după scheme elaborate, Gentilomii Bastarzi (sau Bastarzii Gentilomi) intră în felurite buclucuri, cel mai mare fiind acela de a atrage atenţia cui nu trebuie. Aşa se face că, tocmai când se pregăteau să dea lovitura vieţii lor, cei cinci se trezesc antrenaţi fără voia lor într-un război pentru putere în lumea subterană a Camorrului. Încrezător în forţele proprii, Locke îşi imaginează că poate gestiona ambele situaţii.

Este un roman de aventuri în stare pură, genul camaraderie şi adrenalină, fără poezie şi meditaţii amare asupra condiţiei umane. Sigur, personajele îşi pun anumite întrebări, iau anumite decizii dificile, pierd persoane la care ţin şi suferă din pricina asta, dar nu stau să-şi plângă la nesfârşit de milă –  de altfel, nici evenimentele nu le prea dau ocazia să-şi tragă sufletul. Umorul necăznit, prietenia dintre Locke şi Jean, relaţiile strânse din cadrul micului grup, felul cum glisăm din prezent spre episoade din trecutul personajelor, modul în care Lynch construieşte suspansul, mici fărâmiţe din panteonul şi istoria oraşului-insulă Camorr (în care cititorii au „recunoscut” care Veneţia, care New Orleans) – toate la un loc construiesc o atmosferă şi impun un ritm care antrenează cititorul în vârtejul evenimentelor – acest cititor aici de faţă, cel puţin – şi-l fac să treacă oarecum cu vederea anumite defecte. Cum ar fi finalul cam forţat, în care Locke face nu una, ci chiar două alegeri nu tocmai conforme cu firea lui, moment în care Lynch sacrifică oarecum continuitatea personajului – nu-i ăsta termenul, dar nu găsesc altul acuma – în favoarea unei soluţii comerciale şi zău că nu văd de ce.

Oricum, o lectură care mi-a făcut plăcere. Ceea ce nu pot spune despre continuare, „Red Seas under Red Skies” (chiar dacă are piraţi – paranteza asta e pentru jen 🙂 ) despre care voiam să scriu tot aici, numai că m-am întins prea mult aşa că rămâne pe altă dată.

4 gânduri despre „Băiatul care fura prea bine

  1. M-am apucat si eu de ea saptamana trecuta…ce sa zic, pe mine nu a reusit sa ma prinda asa cum a facut cu tine, am citit cam 70 de pagini si pana acum ma intereseaza mult mai mult partile care redau trecutul lui Locke decat ce se intampla in prezent, in fine, pana la urma am de gand sa o termin, dupa cum am spus trecutul lui Locke ma intereseaza, orasul mi se pare fascinant, asa ca sunt motive sa continui lectura. Noroc ca pe langa asta mai citesc si To Say Nothing of the Dog de Connie Willis, e un adevarat deliciu, ador epoca victoriana 🙂

    1. Păi şi pe mine tot aşa m-a prins, cu copilăria lui Locke, că iniţial mă cam plictisea toată intriga aia economică (dacă-i pot zice aşa). După aia însă lucrurile au luat-o din loc şi eu cu ele.
      Uite ce chestie: mie epoca victoriană nu mi-a plăcut deloc atunci când am dat peste ea prima dată, adică în romanele clasice. Mi s-a părut o epocă a unei rigidităţi şi a unei închistări inacceptabile. Câh! Bleah! Când însă am dat de gustul genului steampunk, adică de prin decembrie încoace, am început să savurez atmosfera aia victoriană pe care parte din romanele genului o folosesc.

      1. Poate ar fi trebuit sa mentionez ca epoca victoriana pe care o ador eu e cea din romanele Three Men in a Boat si To Say Nothing of the Dog, ambele proze umoristice, in rest am cam aceeasi parere ca si tine despre aceasta epoca.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.