Scott LynchThe Lies of Locke Lamora (2006)

Editura Gollancz, U.K, 2006

Asta-i o carte care mi-a plăcut atât de mult încât am început-o într-o vineri seară şi sâmbătă deja o terminasem, aşa că aici se potriveşte de minune expresia a citi pe nerăsuflate. E un roman scris cu atâta poftă şi vitalitate şi cu o asemenea plăcere de a inventa, încât pe mine m-a antrenat cu totul în povestire.

Locke Lamora este un tânăr şi promiţător hoţ, vedetă a lumii interlope din Camorr şi o legendă vie sub numele de Ghimpele din Camorr. Din păcate, spre deosebire de legenda sa, care e cea a unui Robin Hood local, Locke e un mincinos desăvârşit, nu-i pasă de săraci, iar dacă are spada în mână singurul aflat în pericol este el însuşi.

Problema lui Locke este că e mult prea bun în ceea ce face. El nu se mulţumeşte să fure din buzunare sau să falsifice vreun document, el fură cu scenariu, cu un plan, schimbându-şi identităţile, deghizându-se, punând la cale intrigi complicate şi savurând operaţiunea în sine aproape mai mult decât rezultatele propriu-zise. (La un moment dat, copil fiind, în loc să se strecoare printre muşteriii unei taverne şi să-i buzunărească discret, dă buzna pe uşa din faţă simulând atât de convingător o boală extrem de contagioasă, încât oamenii panicaţi părăsesc localul abandonând pe masă mizele la jocurile de cărţi.) La fel ca el sunt şi ceilalţi membri ai bandei intitulate „The Gentlemen Bastards” (de unde şi numele seriei, că şi asta e o serie): mâna sa dreaptă Jean Tannen, asasinul supaponderal, gemenii demenţi Carlo şi Galdo şi ucenicul Bug. Tinerii, orfani crescuţi şi educaţi mai întâi la şcoala vieţii, în lumea interlopă a Camorrului, şi apoi de către un preot impostor, care i-a învăţat arta deghizării, limbi străine şi bunele maniere la masă, se simt ca peştii în apă în această lume a minciunii şi improvizaţiilor, a miilor de alianţe subtile – inclusiv dintre nobilime şi lumea interlopă – pe care se bazează Camorrul.

Din păcate pentru ei, cu Locke pe post de lider şi dată fiind plăcerea acestuia de a fura numai după scheme elaborate, Gentilomii Bastarzi (sau Bastarzii Gentilomi) intră în felurite buclucuri, cel mai mare fiind acela de a atrage atenţia cui nu trebuie. Aşa se face că, tocmai când se pregăteau să dea lovitura vieţii lor, cei cinci se trezesc antrenaţi fără voia lor într-un război pentru putere în lumea subterană a Camorrului. Încrezător în forţele proprii, Locke îşi imaginează că poate gestiona ambele situaţii.

Este un roman de aventuri în stare pură, genul camaraderie şi adrenalină, fără poezie şi meditaţii amare asupra condiţiei umane. Sigur, personajele îşi pun anumite întrebări, iau anumite decizii dificile, pierd persoane la care ţin şi suferă din pricina asta, dar nu stau să-şi plângă la nesfârşit de milă –  de altfel, nici evenimentele nu le prea dau ocazia să-şi tragă sufletul. Umorul necăznit, prietenia dintre Locke şi Jean, relaţiile strânse din cadrul micului grup, felul cum glisăm din prezent spre episoade din trecutul personajelor, modul în care Lynch construieşte suspansul, mici fărâmiţe din panteonul şi istoria oraşului-insulă Camorr (în care cititorii au „recunoscut” care Veneţia, care New Orleans) – toate la un loc construiesc o atmosferă şi impun un ritm care antrenează cititorul în vârtejul evenimentelor – acest cititor aici de faţă, cel puţin – şi-l fac să treacă oarecum cu vederea anumite defecte. Cum ar fi finalul cam forţat, în care Locke face nu una, ci chiar două alegeri nu tocmai conforme cu firea lui, moment în care Lynch sacrifică oarecum continuitatea personajului – nu-i ăsta termenul, dar nu găsesc altul acuma – în favoarea unei soluţii comerciale şi zău că nu văd de ce.

Oricum, o lectură care mi-a făcut plăcere. Ceea ce nu pot spune despre continuare, „Red Seas under Red Skies” (chiar dacă are piraţi – paranteza asta e pentru jen 🙂 ) despre care voiam să scriu tot aici, numai că m-am întins prea mult aşa că rămâne pe altă dată.

Anunțuri