Florina IlisCoborârea de pe cruce (2001)

Editura Cartea Românească (2006), ed. a II-a

Cum ar fi putut să nu-mi placă o carte* despre oameni care nu s-au născut în epoca potrivită şi care încearcă să-şi croiască un colţişor de lume pe sufletul lor,  indiferent de preţul plătit? O carte despre oameni care sunt preocupaţi mai degrabă de căutarea unui sens şi a unui ţel în viaţă decât de atingerea unui statut social? Este cazul eroului acestui roman, căci eroică este lupta lui cu sine, cu lumea, cu constrângerile artei şi credinţei.

Coborârea de pe cruce în varianta lui Caravaggio, la care se face referire în roman

Coborârea de pe cruce, ni se explică în roman, este un moment intermediar, o clipă a îndoielii şi a cumpenei: jertfa a fost făcută, dar înălţarea proorocită nu a avut loc încă, este momentul în care cei rămaşi în urmă nu au decât forţa propriei credinţe pe care să se bazeze, atâta câtă este. Acesta este şi momentul surprins în carte. Theo şi-a urmat cu orice preţ vocaţia de pictor, fidel artei clasice şi nu inovaţiilor de tot soiul – arta pe computer** – pe care le găseşte lipsite de suflet. Căutările sale l-au adus în final în ipostaza de pictor al unei biserici şi pentru a o picta a sacrificat tot: iubirea, dar, în cele din urmă, şi vederea. Deşi ni se promite o altă miză, în desfăşurare – soarta picturii, care nu-i chiar conformă cu canoanele bisericii şi care pe stareţ atâta l-a băgat în sperieţi încât ar vrea s-o dea jos – în momentul când începe romanul povestea este practic terminată şi pe parcursul celor 400 de pagini aflăm de fapt cum s-a ajuns acolo.

Meşterul Manole azi

Sunt două mari teme aici, cea a vocaţiei şi a sacrificiilor făcute pentru a o urma şi cea a raportului dintre geniul artistului şi divinitate. Nu e vorba numai de renunţare, ci de dificultatea renunţării, de pendularea între vocaţia artistică devoratoare şi atracţia faţă de femeie în dubla ei ipostază de iubită şi muză (erotismul fiind trăit şi savurat şi fiind prilejul câtorva pagini frumoase). Apoi, cum se împacă geniul artistic, orgolios prin definiţie, cu umilinţa cu care trebuie pictată o biserică? Până la urmă, în ortodoxism nu există biserici „de autor”. Poate o pictură creată cu orgoliu să reprezinte divinitatea? Şi cumva în fundal, dar generându-le pe acestea două, este tema golirii de sensuri a lumii moderne? („Şi ea se dăruieşte, dar nu ştie cui”, va explica la un moment dat Theo  despre imaginea unui top model pe care îl transpune pe pânză într-un paralelism cu femeia care unge cu mir picioarele lui Iisus, în celebrul episod biblic.)

... şi în versiunea lui Tintoretto

Problemele sunt aduse în faţa cititorului printr-o discuţie pe care Theo, orb la numai 30 de ani, o poartă cu Daniel, un tânăr crescut la mânăstirea unde el a fost tocmit să picteze. Daniel îi citeşte lui Theo din propriul său jurnal, al pictorului adică, ocazie cu care cele două voci narative se împletesc, pentru că Daniel are propriile sale gânduri şi nedumeriri despre ceea ce citeşte.

Într-o tehnică asemănătoare cu a lui Saramago, fără punct şi linie de dialog, romanul pendulează între cele două istorii care ne conturează una lumea, din care vine Theo, şi alta universul mânăstirii unde a crescut Daniel. Din păcate, ambele sunt lumi pierdute, paradisuri la care cei doi nu mai au acces pentru că, fiind paradisuri terestre, ele sunt supuse schimbării. Povestea curge natural, necăznit, în ciuda problemelor fundamentale aflate în permanenţă în discuţie. (Zic „în discuţie” în sensul că pictura lui Theo este un mod de a se defini pe sine în permanenţă în raport cu lumea).

Nu pe lumea aceasta

Ceea ce-mi place la nebunie la romanul ăsta este că-i o poveste din altă lume sau, mai exact, lumea modernă nu se face simţită. Nu tu blocuri gri, nu tu obscenităţile obligatorii etc. Deşi Theo îşi urmează vocaţia în lumea tulbure a anilor 90, această lume nu dă năvală în povestire: Florina Ilis nu ne-o înfăţişează decât în treacăt, ca pe un zgomot îndepărtat, luăm contact cu ea practic prin inadecvarea pe care eroul o simte şi o exprimă faţă de ea. Alternativa, a permite lumii să dea buzna în carte, ar fi dăunat eleganţei şi delicateţii romanului.

„… când toată lumea vorbeşte şi nimeni nu ascultă nu văd nicio comunicare, iar fără comunicare cred că pictura este singura artă care ne învaţă să tăcem, în sensul real al cuvântului, pictura modernă păcătuieşte prin acel metalimbaj pe care-l creează în jurul ei, punând cuvintele s-o explice, pictura n-are nevoie de cuvinte şi cred că adevărata tăcere mă poate învăţa numai pictura religioasă, să pictezi o biserică!”

Locul lui Theo, simţim limpede, nu e aici, ci în secole trecute, când Michelangelo picta Capela Sixtină. Într-un fel, deşi autoarea pune accentul pe lipsa de spiritualitate a bisericii înseşi în aceste vremuri, şi problema finală, păstrarea sau nu a picturilor pe pereţii bisericii, e una pe care a avut-o şi Michelangelo la vremea lui, aşa se face că multă vreme personajele sale au fost garnisite cu „scutece” care să le acopere părţile ruşinoase.

Dacă ar fi ceva de reproşat cărţii, ar fi că uneori lucrurile sunt prea explicite acolo unde ar fi fost loc de subtilitate: prea des reluată ideea ispitirii demonice, prea apăsată ideea pierderii spiritualităţii bisericii (izvorul tămăduitor care nu mai curge). Prea explicită şi paralela cu Meşterul Manole (pe iubita mult răbdătoare a lui Theo o cheamă Ana şi nu-i doar atât). Ar fi fost mai satisfăcător pentru cititor să-şi bată puţin capul, în loc să primească mură în gură.  Oricum, asta a fost o carte pentru sufletul meu şi am de gând să citesc şi „Chemarea lui Matei” cât de curând, sunt curioasă ce alte poveşti mai poate spune Florina Ilis.

––––––––––––––––––––––––

* Am dat de ea după ce am citit o recenzie pe bookblog.

** Mă întreb cum i s-ar fi părut lui Theo astea.

Anunțuri