Anne Tyler Lecţii de respiraţie (1988)

Titlu original: Breathing Lessons

Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, 2007

Traducere Gigi Mihăiţă

„A văzut că acum ajunsese la partea cea mai interesantă a jocului. Trecuse de acel stadiu superficial de la început când orice număr de mutări pare posibil, iar acum alternativele erau mai puţine şi trebuia să demonstreze o adevărată îndemânare şi multă judecată”.

Fraza, aflată în paragraful final al romanului, se referă, în aparenţă, la o partidă de Solitaire. De fapt, se potriveşte de minune ca sfat adresat protagonistei care, ajunsă la cincizeci de ani, cu ultimul copil plecând de acasă, nu ştie ce va face cu restul vieţii ei. Cartea reuşeşte să nu fie din cale-afară de tristă – deşi pe alocuri e înduioşătoare – din pricina eroinei, Molly, care este regina gafelor bine-intenţionate (dar de un ridicol ucigător). Nu este nici cu tot dinadinsul comică, pentru că Anne Tyler redă foarte bine nostalgia tinereţii, gustul coclit al eşecului, nedumerirea izvorâtă din faptul că, la un moment dat, te-ai transformat exact în ceea ce nu-ţi doreai în adolescenţă: într-o făptură comună.

În aparenţă, Lecţii de respiraţie ne-o arată pe Molly mergând împreună cu soţul ei, Ira, la înmormântarea soţului unei prietene, iar la întoarcere făcând o tentativă eşuată – eşuată în ridicol – de a-l împăca pe fiul ei cu fosta lui nevastă. Seara se încheie cu soţii acasă şi cu partida de solitaire de mai sus. Dar în acest interval – şi în numai 300 de pagini – încape o lume întreagă: copilăria, căsătoria, păţaniile lui Molly care mereu încearcă să dreagă lumea şi niciodată nu se învaţă minte, inimoasă, zăpăcită, inoportună. Anne Tyler ne construieşte câte o perspectivă solidă asupra unui personaj, apoi ne-o întoarce pe dos. Cine este Molly? Femeia de cincizeci de ani, prea grasă, care a eşuat în educaţia copiilor şi este ignorată de fiu şi dispreţuită de fată? Ea aşa se vede. Sau este femeia voluptuoasă, dar zăpăcită, inimoasă, incorigibilă, ce se încăpăţânează să vadă numai părţile bune ale oamenilor şi să le corecteze vieţile cu forţa? Soţul ei aşa ar spune. Este doamna frumoasă şi politicoasă pe care ne-o descrie negrul întâlnit pe autostradă? Singura persoană care a făcut-o pe sora lui Ira să-şi învingă teama şi să iasă din casă? Femeia comună şi neinteresantă pe care o vede fiica ei? Toate astea? Mai mult? Mai puţin? Cititorul însuşi este, pe rând, exasperat, mortificat de absurdităţile pe care le comite, înduioşat, copleşit de admiraţie.

Un alt punct forte al cărţii este că Anne Tyler reuşeşte să surprindă nu numai părţile exasperante ale unei căsnicii de cursă lungă, ci şi momentele de tandreţe reală care apar printre cele de exasperare, toleranţa afectuoasă a soţilor faţă de defectele atât de bine cunoscute ale partenerului, diferenţa dintre felul în care fiecare se percepe pe sine şi imaginea mult mai bună pe care o are în ochii celuilalt. Faţă de toate romanele alea cu cupluri înăcrite şi înstrăinate, Molly şi Ira, deşi departe de a fi perfecţi împreună, sunt o apariţie tonică. Romantică fără speranţă fiind, am fost cucerită total la pasajul în care Molly descoperă că, prin toate fanteziile ei vinovate legate de unul dintre pacienţii săi … nu făcea decât să se reîndrăgostească de Ira, cu care pacientul în cauză aducea.

Mi-a plăcut romanul din pricina balansului său între descurajare şi speranţă, zecile de pendulări zilnice ale minţii între aceşti doi poli fiind redate cu iscusinţă. Ce ne rămâne de făcut cu viaţa noastră când nu mai suntem tineri? E întrebarea pe care nu ne-o punem, lucrul pentru care nu suntem pregătiţi (de fapt, pentru lucrurile cu adevărat importante din viaţa noastră nu ne pregăteşte nimic, ba chiar dimpotrivă, sugerează Anne Tyler). Iar răspunsul ar putea fi chiar în citatul de mai sus: să ne cântărim bine mutările şi să nu declarăm partida pierdută atâta timp cât mai avem cărţi de jucat.

Anunțuri