Cărţi plăcute

Un talent incontestabil (I)

Ion ManolescuDerapaj (2006)

Editura Polirom, 2006

În fiecare zi în care Ion Manolescu nu scrie comite o crimă împotriva propriului talent. Pentru că un scriitor cu o frază atât de bine stăpânită şi capabil să facă aparent din nimic(uri) un mozaic complet al României contemporane, cu un umor pe care mi-e şi greu să-l caracterizez – nu e vitriolant, nu e bonom, aş zice că e, pur şi simplu, eficient – un scriitor ca ăsta e născut şi nu făcut.

„Derapaj” este, totodată, portretul generaţiei celor născuţi într-un regim şi ajunşi la maturitate în altul, al intelectualilor de tranziţie, nemulţumiţi de viaţa lor, dezamăgiţi de promisiunile neîndeplinite ale democraţiei, dezgustaţi de inerţia propriului popor şi conştienţi şi de nimicnicia lor personală. Pentru ei trecutul nu poate fi un refugiu – paginile despre România lui Ceauşescu redau nemaipomenit de bine tot absurdul epocii – iar viitorul nu mai conţine nicio promisiune. Trăiesc de la o zi la alta, nemulţumiţi, invidioşi, conştienţi că s-au cuibărit într-o mediocritate comodă, dar nu neapărat nefericiţi.

„Derapaj” mai este şi o foarte frumoasă poveste de dragoste aşa cum ar trebui să se scrie ele: fără siropoşenii, fără tăiat dramatic cu lama a la Werther 2.0, fără droguri şi alte rahaturi care par the new black când e vorba de iubire în literatura modernă, fără suprarealismul prin care uneori scriitorii suplinesc incapacitatea lor de a ne fermeca pur şi simplu cu o poveste reală de dragoste (sau aşa am ajuns eu să-i suspectez, da nu trageţi în mine, că-i o afirmaţie cam pe picior, aşa). O iubire matură, care nu s-a erodat, ci s-a consolidat, în care cei doi parteneri au ritualuri şi obişnuinţe, incertitudini sau momente de tensiune, mici verificări, uşoare gelozii ale femeii (mai mult aşa, ca exerciţiu), în care dorinţa nu s-a epuizat, în care există comunicare şi nu doar de formă, dar există şi secrete. O iubire imperfectă, dar reală. În fine, o plăcere să dau peste aşa ceva în marea de iubiri-ca-n-prima-zi sau plictiseală-cenuşie-în-doi-în-timp-ce-el/ea-se-crede-neînţeles/leasă, adică principalele stereotipuri care umplu imaginarul modern şi discursul public legat de iubire şi relaţii.

Şi pentru că toate astea trebuia să se împletească într-un fel, ele s-au împletit într-o intrigă de tip „Pendulului lui Foucault” în universul „Matrix”, ceea ce mie nu mi se pare chiar cea mai fericită idee. Dar despre ce e vorba de fapt în roman şi ce anume am eu de cârcotit, într-o postare viitoare. Până atunci, vă las în compania unui citat din carte, cu menţiunea că probabil n-am făcut selecţia cea mai bună:

„Oamenii din asta trăiau, se „scoteau”, treceau prin tranziţie senini, obosiţi, fără speranţă, cu mâinile în buzunarele altora. (…). Începeau de jos, cu mărunţişuri: şterpeleau ziare de pe tarabe, strângeau agrafe din birouri, colecţionau hârtia de xerox. Apoi treceau la lucruri civilizate: vorbeau acasă de pe telefonul firmei, fugeau în vacanţe cu maşina de la  serviciu, puneau cheltuieli fictive pe listele companiei. (…) Dacă te refugiai în service, îţi aranjau motorul în câteva ore: intrai să faci schimbul de ulei şi ieşeai cu injectoare de Cielo.

Nicăieri nu te simţeai în siguranţă. Vecinii îţi citeau corespondenţa din calculator (uneori, şi plicurile poştale), administratorii îţi umflau nota la întreţinere. Vizitatorii de ocazie îţi trăgeau preşul de la picioare sau îţi desfăceau pastila fosforescentă de la întrerupătorul de scară. Dacă aveai ghinioane, pierdeai şi ghivecele de flori. Era mai simplu să numeri ce nu se evapora, dar nu rămâneai cu mare lucru. (…) Se fura de nevoie, de plăcere sau din obişnuinţă. Cum vedeai ceva care nu-ţi aparţinea îţi venea să pui mâna. Era un reflex calm, firesc: trecea repede şi nu te gândeai prea mult la el„.

15 gânduri despre „Un talent incontestabil (I)

  1. Este o descoperire, pentru că nu mi-l imaginam pe domnul Ion Manolescu scriind o poveste de dragoste. Adică nu mi-am pus niciodată problema 🙂 Acum sunt curioasă! Merci pentru info 🙂

        1. Aşa ziceam şi eu şi dac-ar pricepe asta şi durii în ce lume interesantă am trăi!
          Dacă am fi două personaje în „Derapaj”, Ion Manolescu ar avea cred nişte comentarii foarte acide la adresa frivolităţii cu care discutăm acum. Sau dacă el nu, personajul lui, Alexandru Robe, în mod cert. 🙂
          Adică eu, că tu n-ai citit cartea. OK, mă autodenunţ, sunt frivolă!
          (Deşi, de fapt, nu frivolitatea, ci un soi de amorfism spiritual, o amorţeală a creierului ar fi păcatul capital în universul „Derapajului”, că împotriva ăstuia îşi concentrează zdravăn tirul. Cred că de-aia mi-a şi plăcut atâta, sunt exasperată de numărul mare de oameni care refuză să gândească!).

          1. :)) din cum ai scris tu (mi se pare că ai înţeles foarte bine cartea dacă poţi face asocierile astea), cred că şi Caragiale ar fi zis aşa. Şi apoi ar fi zis că ambele suntem frivole pentru că am zis aşa :))

          2. Ca să ne menţinem în aceeaşi notă frivolă, un lucru îi reproşez eu lui Ion Manolescu – pe lângă alea legate de intrigă, despre care o să scriu mâine – şi anume că nu înţelege importanţa fundului la bărbaţi (se întreabă de ce le-o fi interesând pe unele femei chestia asta, adică la ce le trebuie?).
            Uff, primăvara dăunează grav sobrietăţii şi-ar trebui să se scrie asta pe ambalajul ei pe undeva, îmi stă mintea numai la năzbâtii!

              1. Cu prima parte sunt de acord, trebuie neapărat să o citeşti, nu ştiu cum o să funcţioneze intriga oarecum SF pentru tine, dar sigur o să găseşti lucruri care or să-ţi placă acolo.
                Şi asta e mişto, că abordează subiecte serioase într-un mod deloc crispat şi mai strecoară şi mici comentarii d-astea frivole.
                Asta era o tentativă de a restaura seriozitatea pe aici, :).

  2. In timp ce citeam review-ul mi-am zis „Gata, cumpar cartea”..apoi la sfarsit m-am gandit sa astept si partea a 2-a din review..dar am vazut pe site-ul Polirom cartea la reducere cu 9.99 asa ca pana la urma am comandat-o ..asta nu inseamna ca nu voi citi si partea a 2-a 🙂

  3. Poate stii ca aceasta carte a primit premiul Vladimir Colin – pentru SF…
    Mie – printre altele – mi-a placut grozav chestia cu pifomania.

    1. Au, da, uitasem, deşi am citit pe undeva că l-a luat. Mie mi se pare că e unul dintre acele romane care e chiar pe graniţa dintre SF şi mainsteam, adică poţi să aduni argumente pro şi contra pentru ambele variante.
      Totuşi eu am tendinţa mai degrabă să nu-l consider SF. (Nu că m-ar interesaa foarte tare aspectul).
      Cred că pe toţi colecţionariii de Pif-uri i-a încântat chestia aia, Manolescu are câteva cârlige care apelează binişor la nostalgia cititorului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.