Ion ManolescuDerapaj (2006)

Editura Polirom, 2006

În fiecare zi în care Ion Manolescu nu scrie comite o crimă împotriva propriului talent. Pentru că un scriitor cu o frază atât de bine stăpânită şi capabil să facă aparent din nimic(uri) un mozaic complet al României contemporane, cu un umor pe care mi-e şi greu să-l caracterizez – nu e vitriolant, nu e bonom, aş zice că e, pur şi simplu, eficient – un scriitor ca ăsta e născut şi nu făcut.

„Derapaj” este, totodată, portretul generaţiei celor născuţi într-un regim şi ajunşi la maturitate în altul, al intelectualilor de tranziţie, nemulţumiţi de viaţa lor, dezamăgiţi de promisiunile neîndeplinite ale democraţiei, dezgustaţi de inerţia propriului popor şi conştienţi şi de nimicnicia lor personală. Pentru ei trecutul nu poate fi un refugiu – paginile despre România lui Ceauşescu redau nemaipomenit de bine tot absurdul epocii – iar viitorul nu mai conţine nicio promisiune. Trăiesc de la o zi la alta, nemulţumiţi, invidioşi, conştienţi că s-au cuibărit într-o mediocritate comodă, dar nu neapărat nefericiţi.

„Derapaj” mai este şi o foarte frumoasă poveste de dragoste aşa cum ar trebui să se scrie ele: fără siropoşenii, fără tăiat dramatic cu lama a la Werther 2.0, fără droguri şi alte rahaturi care par the new black când e vorba de iubire în literatura modernă, fără suprarealismul prin care uneori scriitorii suplinesc incapacitatea lor de a ne fermeca pur şi simplu cu o poveste reală de dragoste (sau aşa am ajuns eu să-i suspectez, da nu trageţi în mine, că-i o afirmaţie cam pe picior, aşa). O iubire matură, care nu s-a erodat, ci s-a consolidat, în care cei doi parteneri au ritualuri şi obişnuinţe, incertitudini sau momente de tensiune, mici verificări, uşoare gelozii ale femeii (mai mult aşa, ca exerciţiu), în care dorinţa nu s-a epuizat, în care există comunicare şi nu doar de formă, dar există şi secrete. O iubire imperfectă, dar reală. În fine, o plăcere să dau peste aşa ceva în marea de iubiri-ca-n-prima-zi sau plictiseală-cenuşie-în-doi-în-timp-ce-el/ea-se-crede-neînţeles/leasă, adică principalele stereotipuri care umplu imaginarul modern şi discursul public legat de iubire şi relaţii.

Şi pentru că toate astea trebuia să se împletească într-un fel, ele s-au împletit într-o intrigă de tip „Pendulului lui Foucault” în universul „Matrix”, ceea ce mie nu mi se pare chiar cea mai fericită idee. Dar despre ce e vorba de fapt în roman şi ce anume am eu de cârcotit, într-o postare viitoare. Până atunci, vă las în compania unui citat din carte, cu menţiunea că probabil n-am făcut selecţia cea mai bună:

„Oamenii din asta trăiau, se „scoteau”, treceau prin tranziţie senini, obosiţi, fără speranţă, cu mâinile în buzunarele altora. (…). Începeau de jos, cu mărunţişuri: şterpeleau ziare de pe tarabe, strângeau agrafe din birouri, colecţionau hârtia de xerox. Apoi treceau la lucruri civilizate: vorbeau acasă de pe telefonul firmei, fugeau în vacanţe cu maşina de la  serviciu, puneau cheltuieli fictive pe listele companiei. (…) Dacă te refugiai în service, îţi aranjau motorul în câteva ore: intrai să faci schimbul de ulei şi ieşeai cu injectoare de Cielo.

Nicăieri nu te simţeai în siguranţă. Vecinii îţi citeau corespondenţa din calculator (uneori, şi plicurile poştale), administratorii îţi umflau nota la întreţinere. Vizitatorii de ocazie îţi trăgeau preşul de la picioare sau îţi desfăceau pastila fosforescentă de la întrerupătorul de scară. Dacă aveai ghinioane, pierdeai şi ghivecele de flori. Era mai simplu să numeri ce nu se evapora, dar nu rămâneai cu mare lucru. (…) Se fura de nevoie, de plăcere sau din obişnuinţă. Cum vedeai ceva care nu-ţi aparţinea îţi venea să pui mâna. Era un reflex calm, firesc: trecea repede şi nu te gândeai prea mult la el„.

Anunțuri