Ce simplu-ar fi ca operele literare să stea unde le-ai lăsat, nu pe raftul bibiotecii, ci în mintea ta, să stea exact cum le-ai lăsat şi exact unde le-ai lăsat şi să ştii mereu cum te raportezi la ele. Ce ne facem însă, că de multe ori nu-i aşa. Reiei o carte care ţi-a lăsat o impresie de neşters, crezi tu, şi constaţi că magia nu mai funcţionează. Ai crescut, ai căpătat noi experienţe, ai ajuns să înţelegi mai multe sau, dimpotrivă, să uiţi anumite stări sau trăiri, ai citit multe altele între timp şi ai un context mult mai larg. Ce ţi se părea odată grozav acuma e, cu indulgenţă, naiv, iar ce ţi se părea ermetic devine clar.

Asta în sine nu e rău deloc, evoluezi, nu-i aşa? ceea ce nu poate fi decât de bine. (Sau poate te blazezi şi e naşpa, oricum cu aceeaşi sete ca în primii noştri ani de lectură nu mai citim, cât am fi de împătimiţi). Dar, ca să ajung la întrebarea din titlu, cum naiba vorbeşti despre cărţile pe care le-ai citit demult de tot? Dacă de exemplu mă întreabă cineva cum mi s-a părut Cărtărescu, e mai bun în „Orbitor” decât în povestirile din tinereţe, eu cum o să-i răspund că mi-a plăcut mai mult în „Nostalgia”, atâta timp cât am citit ultima dată „Nostalgia” undeva prin anul 2000?

Deci, ce faci cu cărţile citite de mult? Vorbeşti despre ele pe baza opiniei din trecut? Le reciteşti? dar cât poţi reciti? şi chiar şi aşa, de unde ştii că n-o să-ţi schimbi din nou părerea, odată cu viaţa? Zici că (nu) ţi-a plăcut acum X ani?

Anunțuri