Un avantaj când dai peste un domeniu cu care nu prea ai mai avut de-a face este că revii la starea din copilărie, când totul era nou şi interesant, nu erai „vaccinat” împotriva trucurilor de tot felul şi mintea ta absorbea cu un interes netocit fiecare aspect. De aia e bine să nu-ţi epuizezi dintr-un foc toate lucrurile care te interesează sau să-ţi găseşti din când în când câte un nou interes: pentru că e tare bine să te reîntâlneşti cu tine copil şi nu, nu delirez sentimental aici, chiar e o stare aparte.

Acelaşi lucru este, fireşte, şi un dezavantaj, fiindcă rişti să manifeşti entuziasme pe care cunoscătorii le vor găsi, pe drept cuvânt, tembele şi să spui nişte truisme cât casa cu aerul că descoperi America (pentru prima dată). Acestea fiind zise, să vă povestesc puţin cum a fost în prima seară a Festivalului NexT.

Fiindcă-i prima oară când ajung pe-acolo, am decis să urmăresc în primul rând filmele din competiţie, deşi seria a doua nu prea am când s-o văd, din cauza programului. Cred că sunt în mod fatal convertită la cauza scurt-metrajului, gen pe care îl cam ignoram până acum. Bun, aşadar am ajuns ieri la cinematograful Scala, după ce aflasem că am, ca posesor al acestui blog, acreditare la toate manifestările festivalului (tocmai când, cu programul în mână, îmi făceam calcule ce tip de abonament să cumpăr: ajunge unul pentru cinci proiecţii? să iau unul de zece? dar am eu timp şi chef să mă duc la zece proiecţii? etc.). N-o să povestesc despre berea pe care voluntarii festivalului ţi-o puneau în mână la intrarea în sală (opaaa! tocmai am făcut-o!), ci o să trec direct la competiţie.

Seria I

Au fost şase filme de scurt-metraj. Cum publicul a fost cooptat în joaca asta şi are dreptul să voteze, am avut ceva bătaie de cap, pentru că au fost vreo câteva care chiar au făcut alegerea foarte dificilă.

Marea cursă

La gran carrera, Kote Camacho, Spania, 2010

Un film în stilul jurnalelor de actualităţi din perioada interbelică: alb-negru, impresie de peliculă d-aia din pruncia cinematografului, voce triumfal-exaltată. Cursa este una de cai, punctul imprevizibil din program fiind că, în momentul în care caii ţâşnesc în cursă, jocheii rămân în urmă, spânzuraţi la propriu, dându-şi duhul în timp ce animalele aleargă în singure. Tăcere şocată în stadion (şi în sala de cinema, de altfel); apoi natura umană îşi dă adevărata măsură şi… oamenii îşi reîntorc atenţia către cursă. Un comentariu fără cuvinte despre specia umană.

Adulter

Adulter, Peter Kerek, România, 2010

În ajunul Crăciunului, o femeie găseşte sub brad o scrisoare prin care soţul o anunţă ştie că ea îl înşeală. În timp ce continuă să facă pregătirile de Sărbători, ea încearcă disperată să menţină o aparenţă de normalitate, deşi este limpede că Interesantă idee. Din păcate, felul artificial în care actriţa a dat o parte dintre replici şi recursul prea des la trucul lucrurilor-care-se-petrec-în-afara-cadrului-dar-noi-deducem-după-zgomote-ce-se-ntâmplă reduc din tensiune. Plus că filmele celelalte aveau un final.

Apus văzut de pe terasă

Sunset on a rooftop, Marinus Groothof, Olanda, 2009

În Belgrad, în 1999, în plin război aşadar, tinerii se încăpăţânează să-şi trăiască viaţa: petrec, se iubesc şi privesc apusul de pe acoperişurile caselor. Chiar şi atunci când nu e apus de soare, ci apus de bombe. Filmul se încheie cu imaginea cuplului şi a prietenei celei mai bune a fetei stând pe acoperiş în huruitul bombardierelor, cu chipurile luminate de exploziile care au loc în apropiere. Am avut ceva noduri în stomac la ăsta.

Elena

Elena, Yannick Muller, Franţa, 2010

Adolescenţa e o chestie tare complicată, mereu uităm, iar filmul ăsta ne-o reaminteşte: cum te asociezi glumelor proaste ale prietenilor numai ca să nu pici de pămpălău, cum te poţi trezi că-ţi place cine nu e cool să-ţi placă sau cum descoperi cruzimea şi ipocrizia adulţilor. Plus ce alegeri dificile ai de făcut.

La tot mai mare adâncime

Deeper than yesterday, Ariel Kleiman, Australia, 2009

Într-un submarin, tensiunea bărbaţilor înghesuiţi laolaltă creşte şi creşte, culminând în momentul în care descoperă o femeie plutind la suprafaţă. Sincer, mă aşteptam la vreo explicaţie sinistră despre motivul pentru care marinarii se dedau la cele la care se dedau (alta decât doar izolarea sub apă şi simpla bestialitate a naturii umane) şi am fost dezamăgită că femeia nu era o sirenă; cred că iar am citit prea mult fantasy!

Sertarul şi corbul

Despre ăsta am scris ieri.

Cronoscopul

The Chronoscope, Andrew Legge, Irlanda, 2009

Ceea ce se numeşte mockumentary: imagini de arhivă, filmări alb-negru, experţi dându-şi cu părerea în stil Discovery Channel, totul ilustrând cu mare seriozitate… un fapt care nu există. În cazul de faţă, o femeie-savant care a descoperit cronoscopul: un dispozitiv ce arată lucrurile nu aşa cum sunt, ci cum au fost (graţie captării unei unde care nu ajunge la ochi aproape instantaneu, ci cu ani întârziere. Asta deranjează pe toată lumea, întrucât istoria oficială nu e întotdeauna cea adevărată. Cel mai tare, cronoscopul îi va deranja pe nazişti, aflaţi în plină ascensiune. Era cât pe ce să-l votez pe ăsta, dar din păcate de la un moment dat nu a fost mockumentary numai ca formă, ci povestea înseşi a căpătat o nuanţă uşoară de băşcălie; ceea ce probabil s-a şi intenţionat, numai că mie mi-a displăcut.

Şi, ca o încheiere potrivită a serii, când am ajuns acasă am ascultat pe youtube vreo oră melodii de-ale lui Micah P. Hines, care, vă ziceam ieri, e în coloana sonoră a promo-ului NexT. Dacă sunteţi cuminţi, poate pun un link şi pe-aici.

Anunțuri