… ca să nu mă mai englezesc atâta. Adică seria a IV-a. Şi asta a fost densă şi mi-a făcut alegerea dificilă.

Baby

Baby, Daniel Mulloy, Marea Britanie, 2010

Femeie albă, bărbat negru. Ea, o persoană cu simţ civic, el un infractor. Ceva care începe ca o hărţuire, continuă ca o curtare şi se termină cu inversarea rolurilor, astfel încât adevăratul prădător nu-i cine te aşteptai şi imoralitatea fundamentală e bine ascunsă în dosul unor gesturi de un mare curaj moral.

Prim ajutor

First Aid (Ezra rishona), Yarden Karmin, Israel, 2010

Cu o zi înainte de nuntă, Shai îşi vizitează fosta iubită. Rezultatul, o vânătaie greu de explicat pe gât. În încercarea de a-i fabrica un alibi lui Shai, cei doi reuşesc să complice şi mai tare lucrurile. Mi-a plăcut la nebunie femeia aia, ce sânge rece şi ce replici avea. Şi nu-s convinsă că n-a făcut intenţionat ce a făcut, aşa, numai de-a naibii şi ca să se distreze.

Întreabă vântul

Ask the Wind (Az bad beporsid), Batin Ghobadi, Iran, 2009

O lume în care un gest de amabilitate banală poate fi o vină, iar un moment de relaxare, un păcat. Vântul fură vălul unei femei şi viaţa unui bărbat. Şi chiar dacă femeia nu are nicio vină, iat-o anchetată, pentru că feminitatea însăşi este, pentru aceşti oameni, o crimă. Severitatea absurdă a legilor islamului este ironizată, dar parcă nu-ţi vine să râzi când te gândeşti că filmul nu-i chiar departe de realitate.

Diane Wellington

Diane Wellington, Arnaud des Pallières, Franţa, 2010

Iarăşi filmări alb-negru, gen film mut. Povestea dispariţiei unei tinere fete şi a găsirii ei, ilustrată cu cadre din orăşelul Dakota de Sud.  Comentariul atinge o intensitate teribilă – cu atât mai teribilă cu cât e fragmentat de imagini; e ca şi cum o alarmă luminoasă s-ar aprinde şi s-ar stinge în tăcere. Imaginile nu-s nici ele rele în sine, numai că pur şi simplu nu mi se pare că se potrivesc cu povestea. Pot înţelege intenţia regizorului, de a ilustra o dramă cu imagini în care tot orăşelul defilează zâmbind cretin prin faţa camerei de filmat; aparenţa şi realitatea, secretul întunecat ascuns sub faţada de moralitate. Dar în cazul meu n-a funcţionat.

Zăpada ascunde umbrele smochinilor

La Neige cache l’ombre des figuiers, Samer Najari, Canada, 2009

Canada. Frig, zăpadă şi imigranţi angajaţi să împartă pliante publicitare. Fiecare cu povestea lui, cu trăsnelile lui. Plus un tânăr rus cu un cal şi sugestia că uneori gesturi neînsemnate pentru cel care le face pot prinde rădăcini adânci şi fatale în sufletele celor care le îndură. Întrebuinţarea finală a calului a fost ditamai surpriza. Un fragment de viaţă.

Apele tac

Apele tac, Anca Miruna Lăzărescu, Germania-Romania, 2011

România anilor 80. Doi bărbaţi vor să fugă peste graniţă trecând Dunărea înot, numai că unul insistă să-şi ia şi soţia cu el. Care soţie mai e şi gravidă. O poveste despre teroare, despre cât de amestecate sunt omenia şi egoismul, curajul şi laşitatea şi cum alternează în sufletul unui om în momente de cumpănă. („Dumnezeu să aibă grijă de tine, că eu n-o s-o fac”, îi spune unul dintre bărbaţi soţiei celuilalt.) Ăsta a fost un film de o tensiune insuportabilă, pentru mine cel puţin. Mi s-a iuţit pulsul. Am stat ca pe ace. Mi-au intrat inelele în piele. La un moment dat m-am întrebat cum ar fi să ies din sală şi am decis că ar fi un comportament imatur. Poate că am rezonat mai mult decât la altele pentru că era din acest spaţiu şi spunea o poveste cum s-au întâmplat zeci. Dacă am ceva a-i reproşa e că pune accentul pe poveste în dauna imaginii, ceea ce e mare păcat când ai frumuseţea aia de Clisură a Dunării ca decor. Nu de alta, dar primele cadre promiteau un regal şi pentru ochi: bărbatul înotând, cicatricele de pe trupul lui care promit o întreagă istorie (despre care nu mai aflăm nimic), imaginea genericului, cu apele învolburându-se în tăcere.

Bun, asta a fost. Acum urmează să vedem deseară care vor fi câştigătorii.

Anunțuri