Că tot e azi ziua copilului, să vă zic o poveste cu copilărie şi cărţi. (Am postat-o şi dincolo, uşor modificată, deşi fiind cu cărţi locul ei e mai degrabă aici).

Eu când eram copil nu suportam să moară animalele în nicio povestire. „Căprioara” lui Gârleanu? = lacrimi, garantat. Mama şi bunica au făcut imprudenţa să mi-o citească înainte de culcare – asta era înainte să fi învăţat să citesc şi să mă fi apucat să-mi citesc singură – şi după aia dă-i şi chinuieşte-te să opreşti copilul din plâns. Mi-au spus că nu, că vânătorul a împuşcat lupul sau că n-a nimerit căprioara (urăsc atât de tare povestea aia că mi-am scos-o din memorie), dar nuuuu, că ştiam eu mai bine. Cu un  respect pentru voinţa autorului care mă împiedică până în ziua de azi să citesc continuări scrise de alţii la romane sau serii celebre, o ţineam una şi bună că nu aşa s-a întâmplat.

Un altul care şi-a câştigat antipatia mea temeinică a fost Sadoveanu şi nu sunt sigură nici până azi dacă neplăcerea faţă de opera lui se trage cu adevărat de la descrierile alea plicticoase de natură sau de la faptul că a omorât un câine. Şi nici nu l-a omorât pe bune, ci doar într-o povestire. Era o carte scoasă de editura Minerva care se chema „Cincizeci de povestiri„. În ea era una cu nişte săteni care omoară cu pietre un câine de pripas, isterizaţi că acesta ar fi fost turbat, după care descoperă că animalul nu era turbat şi nu muşcase pe nimeni. Sadovene, Sadovene, nu ştii ce duşman îmi eşti de-atunci! Da poate afli pe această cale că te-am detestat atât de tare încât am tăiat cu creionul povestirea din cuprins, am tăiat titlul de pe copertă şi am scris „Patruzeci şi nouă de povestiri” în loc de cincizeci. Neaflând încă de Stephen King nu ştiam ce Annie Wilkes zace-n mine!

Trebuie să recunosc că nici până în ziua de azi nu mi-a trecut, lucru pe care-l constatam amuzată în timp ce citeam Discipolul de Iris Murdoch şi mă întrebam cu îngrijorare dacă a introdus căţelul în poveste numai ca să-l omoare la momentul potrivit. Pe la final ajunsesem mai puţin preocupată dacă George McCaffrey o să omoare sau nu pe cineva, dar îmi doream să se termine cu căţelul Zet viu şi nevătămat.

Când s-a petrecut faza cu Sadoveanu aveam nouă ani. Şi m-am jurat că, atunci când o să scriu eu poveşti, în ele n-o să moară niciun animal. Până acum m-am ţinut de cuvânt ( e drept, în sensul mai larg că n-am scris povestiri 🙂 ).

Anunțuri