Mario Vargas LlosaParadisul de după colţ (2003)

Titlu original: El paraiso en la otra esquina

Editura Humanitas, 2010

Traducere Mariana Sipoş

Până să fi citit romanul ăsta, ştiam foarte puţine despre Gauguin şi nimic despre extraordinara lui bunică, Flora Tristan. Doi

Flora Tristan, bunica lui Gauguin

oameni extrem de diferiţi, care au avut însă în comun faptul că au sfidat normele sociale mult prea strâmte, pentru a trăi în conformitate cu principiile lor şi pentru a face lucruri în care credeau.

Personajele

Cei doi nu s-au întâlnit niciodată şi au dus stiluri de viaţă complet opuse. Traumatizată de abuzurile soţului, Flora Tristan a păstrat toată viaţa o oroare faţă de activităţile sexuale şi şi-a dedicat viaţa emancipării muncitorilor şi a femeilor. A călătorit, a scris cărţi – deşi nu primise o educaţie – a participat la întâlniri cu muncitorii fără să se lase intimidată de faptul că era femeie, a fost urmărită de poliţie şi tratată cu duşmănie de burghezie, de Biserică şi, adeseori, chiar şi de cei sau cele pe care încerca să-i ajute. Propriii camarazi de luptă, furieriştii şi sansimonienii, au privit-o cu suspiciune, pentru că în timp  ce ei teoretizau la nesfârşit şi vorbeau despre o schimbare pornită de sus şi făcută de nişte spirite luminate (întâmplător chiar ei), Flora Tristan credea într-o organizare pornită de jos. Toate astea se petreceau pe la începutul secolului XIX – Flora a murit în 1844, la numai 41 de ani – ceea ce o face o deschizătoare de drumuri. Viaţa nu i-a fost uşoară, a trăit în sărăcie, urmărită de soţ – care, de altfel, i-a şi răpit copiii în câteva rânduri – şi ameninţată de justiţie care, în acele vremuri, favoriza întotdeauna soţul şi, cum ziceam, a fost privită ca o ciudăţenie a naturii, o femeie care nu stă în locul hărăzit ei.

Gauguin, Autoportret. În fundal se observă unul dintre tablourile sale

Nepotul pe care nu l-a cunoscut niciodată, Paul Gauguin, a fost marinar în tinereţe, apoi a devenit familist şi un agent de bursă de succes şi s-ar fi zis că omul s-a cuminţit şi s-a aşezat la casa lui. Pentru ca, la 35 de ani – şi pe fundalul unei crize economice care a dus la concedierea sa – să se arunce în braţele picturii şi, după o perioadă de căutări, să-şi lase baltă familia şi să plece în Tahiti, unde va duce o viaţă de libertinaj sexual, va picta şi va face foamea într-un mod deloc romantic, pentru că tablourile lui, trimise la Paris, nu se vindeau. În plus, mai era şi bolnav de sifilis şi se lupta cu complicaţiile bolii. Bunică-sa, probabil, s-ar fi scandalizat de moarte faţă de un asemenea mod de viaţă deşi, culmea, la un moment dat Gauguin va declanşa o bătălie fără sorţi de izbândă împotriva colonialismului, vinovat nu doar de exploatarea băştinaşilor ci şi de distrugerea tradiţiilor şi identităţii acestora, întâlnindu-se astfel în spirit cu revoltata Flora Tristan. A murit orb din pricina sifilisului, sărac şi fără să se bucure de recunoaştere.

Romanul

„Paradisul de după colţ” ne prezintă istoriile celor doi în capitole ce alternează, împletind firele celor două vieţi. Atât Flora cât şi Gauguin sunt surprinşi spre finalul vieţii, rememorând, între două bătălii, traiectoriile care i-au adus în acele puncte, amândoi bolnavi, amândoi săraci, cu foarte puţini aliaţi, sacrificând totul cauzelor – atât de diferite – în care credeau.

Sigur, fiind un roman, adică un mod de a da sensuri realităţii acolo unde ea este pur şi simplu haotică, îl putem suspecta pe Llosa că a interpretat niţel faptele, ca să se potrivească în schema generală despre oameni extraordinari,  ale căror traiectorii se apropie şi se îndepărtează, dar care stau sub semnul comun al urmăririi cu orice preţ a unul ţel care este mai presus decât confortul fizic şi material, decât poziţia socială, familia, aprobarea sau dezaprobarea societăţii. Sigur, e literatură şi rolul ei e să ne propună modele, dar demersul lui Llosa e convingător tocmai pentru că ţine cont şi de slăbiciunile, nebuniile şi abaterile din drum ale eroilor. El ne povesteşte despre izbucnirile nu tocmai diplomatice ale Florei, al cărei radicalism pe alocuri mai mult rău i-a făcut, sau de ţâfnele lui Gauguin care, pentru că patronul chinez al băcăniei nu-i mai dădea pe datorie, declanşează o campanie împotriva tuturor chinezilor stabiliţi în Tahiti, acuzându-i de practici monstruoase.

Şi nu în ultimul rând, Llosa

Manao tupapau (Spiritul celui mort veghind)

Spre deosebire de Somerset Maugham, celălalt romancier care l-a luat pe Gauguin ca model în romanul său „The Moon and Sixpence”, Llosa nu ne înfăţişează artistul atât de absorbit de arta sa încât nimic altceva nu mai contează, ci omul, fidel unei idei dar supus slăbiciunilor umane. Maugham ne prezintă un concept, pictorul atât de concentrat asupra creaţiei sale încât nimic altceva nu-l mai atinge, fiind măreţ în egoismul său pentru că sărăcia, foamea mizeria, dispreţul semenilor alunecă pe lângă el şi atât de preocupat de căutarea lui interioară încât dispune ca ultima sa operă să fie arsă după ce va muri pentru că nu-i pasă de recunoaşterea semenilor sau de posteritate.

Llosa a ales să ne prezinte un Gauguin uman, care suferă din pricina sărăciei şi este afectat de lipsa succesului, care are toane şi laşităţi şi îndoieli, care este afectat de sifilis până la a-şi pierde vederea spre sfârşitul vieţii, dar care, în ciuda acestor lucruri, continuă să picteze. Şi să caute un mod de viaţă cât mai liber de constrângeri. Din punctul meu de vedere, Llosa câştigă detaşat.

Gauguin - Fete din Tahiti

Era de aşteptat ca lumea exotică din Tahiti – chiar şi pe punctul de a fi anihilată de biserică şi autorităţi, importatoare ale stilului european de viaţă – se va dovedi interesantă. Însă n-aş fi crezut niciodată că lupta unei femei de a scoate din ignoranţă şi mizerie clasa muncitoare o să fie o lectură atât de captivantă. Nu după toată propaganda pe care am înghiţit-o la şcoală pe vremea comunismului. Llosa a reuşit însă să mă facă să citesc cu un interes viu relatarea întâlnirilor cu muncitorii, numeroasele şi variatele chipuri ale mizeriei umane, de la sărăcia multicoloră a Marsiliei până la cea monotonă şi cenuşie a Avignonului, într-un mod atât de firesc încât n-ai putea să spui cum anume face asta, dar pur şi simplu eşti acolo. În plus, toată gama de portrete ale unor oameni mult lăudaţi şi care se dovedesc a fi găunoşi, egoişti, parveniţi este de o neplăcută actualitate.

Nu în ultimul rând, Llosa plăteşte nişte poliţe Bisericii Catolice, considerată responsabilă de distrugerea unui stil de viaţă -în Tahiti – şi de menţinerea în ignoranţă a populaţiei sărace. La un moment dat, un muncitor îi spune Florei că este bine să existe bogaţi pentru că, datorită lor, muncitorii săraci or să intre direct în Rai – în fine, prostia omenească, în combinaţie sau nu cu abrutizarea, este expusă în roman în toată splendoarea ei.

I-au reproşat unii cică lipsa de obiectivitate în abordare, doh! de parcă Llosa ar fi ziarist. Cred că ultimul lucru pe care şi l-a propus a fost să scrie un documentar despre Gauguin şi bunică-sa, iar mie mi se pare că romanul capătă un plus de farmec prin felul în care vocea autorului se amestecă adesea în poveste, creând măcar aşa, prin timp, un dialog pe care istoria nu i-a permis să-l aibă în realitate cu aceşti doi oameni extraordinari, pe care îi interoghează, îi mustră, îi aprobă, întotdeauna cu tandreţe. În concluzie, o carte care mi-a plăcut neaşteptat de mult în ciuda subiectului.

Anunțuri