Acuma, după Botticelli nu m-am dat în vânt niciodată, nu-i chiar genul meu. Tablourile lui au ceva forțat în ele, atitudinile nu-s firești și îmi aduc aminte, pe undeva – asta cu riscul de a-i îngrozi pe cunoscătorii de artă – de colajele alea pe care le făceam noi la clasa întâia, când tăiam figurine cu foarfeca și le lipeam pe un carton acoperit cu pânză.

Pe când erau amândoi tineri, în Florența, Leonardo da Vinci râdea de se prăpădea de picturile lui Botticelli, căruia-i lipsea complet simțul perspectivei și picta figurile din fundal la fel de mari ca pe acelea din prim-plan. Sau cel puțin așa povestește un biograf de-al lui da Vinci.

Uite și-aici, umărul stâng e într-o poziție complet nefirească, iar sânii nu au cum să stea așa pe o femeie nici măcar după o operație nereușită de implant de silicon, chestie care pe vremea aia oricum nu exista.

Dar ce chip frumos! Ce trăsături fine! Deși mă întreb dacă Venus ar trebui să arate într-adevăr așa de inocentă. Poate da, până la urmă era zeița frumuseții și a iubirii, nu a erotismului, deși la câte aventuri îi pune mitologia în cârcă… hmmm… nuș ce să zic!

Altminteri, îmi propun să îmi cumpăr o carte despre istoria picturii, că vorbesc precum orbetele și poate zic p-aici vreo prostie la un moment dat și mă fac de râs.

Anunțuri