Nikos Kazantzakis The Last Temptation

Editura Faber and Faber, 2003

Traducere (în engleză): P.A. Bien

N-aș fi crezut, dar cartea asta m-a plictisit de moarte. Întrucât trec printr-o perioadă cam sucită, e posibil ca problema să fie doar la mine, adică să nu fiu receptivă în momentul ăsta la acest gen de subiect. Cert este că mi-a plăcut foarte mult „Iisus răstignit a doua oară”, tot a lui Kazantzakis, citită acum vreo trei ani, și mă așteptam ca și această reluare a temei să mă impresioneze, numai că n-a fost așa.

Ideea de pornire nu e rea, am însă o problemă cu execuția. Dacă în „Iisus răstignit a doua oară” Kazantzakis relua povestea biblică la distanță de vreo mie opt sute de ani pentru a arăta că istoria s-ar repeta oricând la fel în liniile ei de bază, aici el abordează chiar povestea originală, încercând o rescriere într-o nouă cheie, conform căreia Iisus nu este mai presus de păcat prin natura sa pură, neîntinată, nesupusă ispitei, ci se ridică mai presus de păcat simțindu-l, luptând cu el și învingându-l. Un Iisus căruia cele omenești nu-i sunt străine prin fire, ci prin alegere, o alegere care nu-i ușoară.

Din păcate, felul în care alege să o facă nu-l transformă pe Iisus într-un erou, ci într-o de victimă folosită de toată lumea, de la Dumnezeu – care îi rescrie istoria nașterii adăugând magi, o stea căzătoare și o naștere la Bethleeem acolo unde fiul tâmplarului știe prea bine că lucrurile nu au stat așa și-l mai și întreabă „cine ești tu ca să stabilești care e adevărul?” – până la apostoli, care așteaptă glorie lumească sau îi pervertesc învățăturile încă din timpul vieții. Drept este că și profetul, frământat de îndoieli, nu este chiar o figură de urmat: ba profețește iubire, plângând transfigurat, ba amenință cu spada și focul și urlă blesteme, ba se prăbușește în țărână și strigă către ceruri, ba leșină când îți e lumea mai dragă. Am rămas cu impresia că e al naibii de obositor să fii un ales al divinității.

În plus tot apar îngeri și, în general, Kazantzakis propune aici o lume în care miraculosul se manifestă, numai că acest tărâm al miracolelor e populat de zănatici – acuma nu mă refer la profeți, apostoli și alte cele, ci la oameni obișnuiți – care ba se aruncă în țărână cerând să vină odată Mesia, ba se scoală foarte prozaic și se duc la ale lor. Incapacitatea apostolilor de a-l înțelege, încăpățânarea ovină a oamenilor care nu voiau să renunțe la confortul lor și care nu erau capabili să se mai entuziasmeze pentru o idee, toate astea sunt reușite, sunt actuale chiar și te fac să înțelegi cât de greu, efectiv, îi este cuiva, fie el și fiu al Domnului, să mute din loc acești munți de prostie,  egoism și inerție. Și poate că ar fi mers dacă eroul nu ar fi fost construit atât de vulnerabil și de instabil, atât de puțin propriul său stăpân în ciuda luptei cu sine pe care o tot câștigă.

Și eu înțeleg că așa era tradiția, dar atâtea picioare sărutate n-am mai pomenit în nicio carte, eroii lui Kazantzakis sărută picioarele lui Iisus și ale celor care le sunt superiori cumva mai ceva decât sărută mâinile doamnelor eroii lui Alexandre Dumas, dacă-mi e iertată comparația.

Bine, cred că nici cititul în engleză nu a ajutat, dar când am cumpărat eu cartea, nu se găsea în română. Traducătorul însuși spune că unele chestii nu au putut fi echivalate și aș zice că asta cam dăunează curgerii poveștii. Figuri retorice care probabil ar fi sunat frumos în greacă sună artificial în engleză, ceea ce a afectat cumva și dialogurile. Ca să nu mai zic că nu puteam să citesc „high rumped Magdalene” (în traducere probabil „Magdalena cea cu crupa înaltă”) fără să mă apuce râsul. Or formula tot revine, odată cu Magdalena.

În fine, nuș ce să zic: o fi cartea, oi fi eu, o fi traducerea… mai bine ar fi de data asta să citiți și să judecați voi.

Oricum, bisericilor, ambelor, catolică și ortodoxă, cartea  nu le-a fost pe plac. Nici nu-i de mirare, atâta timp cât îl scotea pe Iisus din biserică și-l făcea să se pronunțe împotriva denaturărilor cea aveau să se facă în numele său. În 1954 cartea a fost pusă la index de Vatican și, după ce Kazantzakis a murit, în Grecia nu s-a permis ca sicriul să fie depus în biserică înainte de înmormântare.

Anunțuri