nu se poate povesti cum sunt romanele lui Philippe Claudel. Căci, atunci când vrei să scrii despre „Suflete cenușii„, îți vin în minte termeni precum frumos, teribil, suav, vrei să-l compari cu o simfonie subtilă, în care, când nu te aștepți, alămurile întrerup curgerea lentă a muzicii și îți aruncă inima în gât… și după aia îți aduci aminte de toate prezentările de rahat ale unor cărți de două parale în care, pe ultima copertă sau în recomandările editurii, toate aceste noțiuni au fost folosite deja de sute de ori. (Eu, de exemplu, îmi doresc să existe un iad special pentru aceia care au tupeul să compare orice carte cu biblioteci în ea cu „Numele trandafirului„. Domle, înțeleg că trebuie să vă vindeți cărțile, dar chiar nu aveți rușine?). Cuvintele care ar descrie atât de  bine această carte au fost de atâtea ori utilizate încât s-au tocit și sună găunos când, în mintea ta, le așezi lângă textul pe care tocmai l-ai citit.

Și totuși, romanul lui Claudel este toate astea, tot ce însemnau aceste cuvinte la facerea lumii sau la separarea limbilor, adică atunci când ele erau noi și necompromise. Voiam de fapt să scriu și despre „Raportul lui Brodeck”, pentru că ideea generală și anumite teme sunt comune, dar o să-i dedic totuși un post separat. Să revenim așadar la

Philippe ClaudelSuflete cenușii (2003)

Titlul original: Les ames grises

Editura Polirom, 2007

Traducere Claudiu Komartin

În aparență avem un fel de intrigă polițistă, desfășurată într-un decor melancolic, cu personaje învăluite în tristeți cețoase. De fapt, naratorul, fost polițist, încearcă, peste ani, să dea de capătul unei crime comise în 1917 într-un sătuc francez, atât de aproape de linia frontului încât tunurile sunt un zgomot permanent. O copilă de o frumusețe angelică, fiica unui cârciumar din localitate, este asasinată în apropierea locuinței izolate a procurorului Destinat. Procurorul însuși, un bărbat retras, care trăiește în singurătatea conacului său cu numai doi servitori și cu amintirea frumoasei sale soții, moartă de tânără, pare a fi unul dintre suspecți. Mai ales că pe domeniul său se mai produsese o moarte misterioasă, cu trei ani în urmă. Bântuit de regretul că nu a dus ancheta până la capăt, între problemele personale și tentativele de intimidare din partea mai marilor săi, naratorul încearcă, într-un demers pe care-l știe inutil, să înțeleagă ce s-a petrecut.

Suflete cenușii este o carte despre regrete, despre oameni care au oprit timpul în loc și trăiesc din amintiri, ca și cum ar reciti mereu aceeași pagină în loc să continue lectura. În roman pare că este mereu ceață, o ceață care plutește peste sufletele oamenilor. Războiul este un monstru difuz, o amenințare îndepărtată, o presiune suplimentară peste mințile acestor locuitori ai unei provincii ce pare, pe alocuri, neschimbată de pe vremea când o descria Balzac în romanele sale: aceeași monotonie, aceleași minți stătute. În treacăt, din numai patru-cinci fraze, Claudel creionează portrete atât de limpezi încât cei astfel descriși îți apar în fața ochilor. La un moment dat, o femeie trece prin această lume ca o cometă suavă: nu atât o femeie, cât frumusețea și grația, care iau un scurt contact cu lumea satului, într-unul dintre cele mai poetice momente ale cărții. Lysia Verhareine mi-a amintit cumva de Irene a lui John Gallsworthy, despre care autorul însuși spunea că reprezintă Frumusețea și efectul ei asupra celorlalți.

Este o carte a judecăților greșite, în care oamenii se înșeală în permanență cu privire la semenii lor și în care și cititorii se trezesc atrași în capcană, după cum vor constata la final. Realitatea se rescrie permanent, singurii care se sustrag acestei reguli fiind cei care au murit prea tineri. Romanul ne demonstrează de la un capăt la altul că nu există oameni buni sau răi, ci suflete cenușii, adică oameni care, în împrejurări diferite ale vieții lor, au fost capabili de acte de curaj incredibil sau de o răutate dezgustătoare. Care trăiesc ca pe o arsură vina perpetuă de a nu fi intervenit cândva, într-un anumit moment, dar nu au remușcări pentru un lucru mult mai teribil comis altcândva. Una dintre loviturile de maestru ale lui Claudel este o anumită scenă abominabilă, urmată, ulterior, de revelația că victima merita ceea ce i se întâmplase. Și, dacă nu mai stai să te gândești la ceea ce ai citit, lucrurile se pot opri aici; numai că la o reflecție ulterioară constați că vinovăția reală a victimei nu-i face pe călăi mai puțin abominabili, pentru că ei nu știau și niciodată n-au aflat că de fapt chinuiau un vinovat.

Este un roman al scuzelor, acuzelor și frământărilor care nu rezolvă nimic și care, culmea, în final, se mai dovedesc a fi fost și inutile sau cel puțin prost direcționate.

Este un roman scris simplu, poetic, fără excese. Eu zic să-l citiți și voi.

Anunțuri