Jose Luis PeixotoCimitirul de piane (2006)

Editura Polirom, 2010

Traducere Clarisa Lima

Ar putea fi o carte a tuturor gesturilor și sentimentelor, și acelea spuse, și acelea niciodată rostite în viața unui om sau poate niciodată conștientizate în asemenea detaliu. Sau acesta este singurul mod în care pot eu s-o privesc ca să accept tandrețea și poezia la un loc cu brutalitatea și să nu-l acuz pe autor de fracturi de logică. Pentru că îmi e greu să înțeleg cum un bărbat  își poate descrie soția în asemenea termeni și o poate iubi cu atâta delicatețe poetică în prima parte a povestirii, pentru a ajunge apoi s-o lovească fără motiv și cum un om poate simți atât de intens frumusețea, dar devine un bărbat ce își ține copiii la distanță și chiar îl respinge complet pe acela dintre ei care rămâne infirm în urma unui accident. Dacă la Judecata de Apoi fiecare om s-ar prezenta cu cartea vieții lui, ea cam asta ar conține: ceea ce a făcut, într-o lumină necruțătoare și clară, fără scuze și justificări, și ceea ce a simțit, în detalii care îi sunt acum mai limpezi decât în timpul vieții.

Sau poate, mai caut eu acum altă explicație, omul nostru nu își scuză greșelile, pentru că știe că n-are cum, și nu și le ascunde pentru că ele au reverberații în viețile propriilor săi copii – și vedem aici că într-adevăr, pentru greșelile părinților plătesc copiii, care sunt modelați de ele sau condamnați să le repete – ci doar încearcă să-și ușureze „cazul” arătând că totuși au existat și momente frumoase, că nu i-a făcut pe ai lui chiar atât de nefericiți.

Glosez pe tema Judecății de Apoi pentru că unul dintre naratori este mort încă din primul capitol, ceea ce nu-l face mai puțin vorbăreț. Sau eu nu reușesc să împac cele două aspecte ale sale decât așa, pentru că altfel incongruența dintre cele simțite și cele comise este mult prea mare și, din acest motiv, cartea pentru mine a fost inconfortabil de citit. Sunt, cu alte cuvinte, în situația bizară în care îmi place scriitorul – Peixoto scrie splendid – dar nu și unicul roman pe care i l-am citit.

Peixoto este scriitor de liniști. De la liniștea potențată de o melodie la pian până la liniștea duminicilor lungi de vară în care nu se întâmplă decât lucruri familiare și liniștitoare. Dacă ar fi să scoată o carte în care să descrie zece feluri de liniște și din ce sunt ele compuse, eu i-aș cumpăra-o fără ezitare și cred că nici nu m-ar exaspera ca prezenta victimă a acestei recenzii.

În fine, nu am nimic în plus de adăugat despre carte, nici măcar despre ce anume este ea totuși. E genul de carte al cărei subiect nu are rost nici să-l redai, nici să-l rezumi pentru că nu despre asta e vorba și nu asta te va face s-o iubești sau s-o urăști.

Mă întreb, în final, înghiontită în această direcție și de numele familiei din roman, Lazarus – cu conotațiile biblice evidente – și de felul în care aceeași istorie se reia, cu variații, în fiecare nouă generație, dacă nu cumva toate astea tind spre ceva și dacă nu cumva, într-o parte a istoriei ei care iese din paginile acestei cărți, familia Lazarus va reuși… ce? Nu știu. Ceva. Altceva. În fond o spirală, în ciuda repetițiilor inevitabile, ascende spre ceva…

RECOMANDĂRI DE SERVIRE:

„Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos, pe chiuvetă.”

Anunțuri