După cum v-am amenințat, iată un fragment din povestirea mea, Copiii Diavolului, care apare în antologia Dincolo de noapte: 12 fețe ale goticului, care va fi lansată la Bookfest sâmbătă, la ora 14.00. Poftiți de citiți:

Copiii Diavolului

Laura Sorin

Adineauri, la metrou, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. M-am apropiat de el încetişor. Era aşa cum sînt toţi îngerii, adică frumos de mi se înmuiau genunchii şi luminos pîn’ la orbire. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să văd aşa ceva în pasaj la Universitate.

– Ce faci, îngere? De ce fumezi?

Bietul înger a tresărit, înecîndu-se cu fumul, şi a început să tuşească de i-au dat lacrimile. De încîntare, am şfichiuit din coadă de la stînga la dreapta, cosind picioarele cîtorva trecători, care s-au poticnit şi s-au uitat nedumeriţi împrejur, nepricepînd de ce anume se împiedicaseră. Trebuie să-mi reamintesc tot timpul să nu dau din coadă la bucurie sau la nervi, pentru că, deşi în această lume este invizibilă, rămîne totuşi extrem de concretă.

M-am uitat din nou la înger care, între timp, îşi luase aripile la spinare, ca să zic aşa, şi dădea să-mi scape. M-am luat după el fără ezitare, pe scări în sus; nu mai văzusem de multă vreme un înger, cel puţin nu prin locurile pe unde îmi fac eu veacul.

În momentul de faţă, îmi continui urmărirea pe străduţele ce dau spre Lipscani. Terasele sunt aglomerate, ca de obicei la ora asta a serii, cînd toată clasa de mijloc se hotărăşte să iasă undeva, în oraş. Mi se pare straniu că…

– Uite, mamă, îngeraşul, vezi?

O bunică, ţinînd bine de mînă o gîgîlice de vreo şapte-opt ani. Mă întreb cu seriozitate dacă nu ar fi bine să iau în calcul ideea de a avea copii, mai ales că sezonul de împerechere o să înceapă în cîteva luni.

– Nu e îngeraş, bunico, zice gîgîlicea.

– Ba da, puişor, uite, are aripi, are coroniţă.

– Sînt din vată. Şi are perucă, pîrăşte copilul, neimpresionat.

Nu, că asta-i tare! Merita să mă iau după înger numai ca s-o aud.

– Ce faci, băi butaforie? îl atac prin surprindere. Vezi ce păţeşti dacă te spurci la tutun? Nici copiii nu te mai recunosc.

– Dispari, pacoste! se întoarce el ameninţător către mine. Aerul în jurul lui fierbe, aripile i se deschid, o furtună i se adună în cuta dintre sprîncene şi eu îmi reamintesc, cam tîrziu, că neamul lui a făcut una cu pămîntul tot soiul de oraşe biblice.

– Alooo, băiatu’, vorbeşte frumos cu fata, mă! strigă cineva.

Aşa-s oamenii, ca la loterie, nu ştii niciodată ce o să capeţi. Simt cum, în alt plan, vîrfurile ascuţite ale urechilor mi se înroşesc. Prefer să renunţ la toată distracţia decît să creadă ăştia că am o ceartă de amorezi cu un tip cu perucă, aripi de vată şi cămeşoaie de un alb îndoielnic. Scot limba la el şi, cînd se întoarce, îi trag o coadă peste picioare, aşa, ca să nu aibă ultimul cuvînt.

Trei străzi mai încolo, cedez în cele din urmă şi mă întorc, avînd grijă însă să mă aţin pe partea cealaltă. De aici, urmăresc strădania zadarnică a îngerului: se pare că încearcă să atragă atenţia oamenilor, numai că nici unul nu este dispus să-l trateze altfel decît ca pe un vînzător de flori sau de mărunţişuri care îi deranjează conversaţia. Îl expediază fără să-şi scoată nasurile din farfurii, îl dispreţuiesc din coada ochiului, îl trimit din loc cu o fluturare absentă de mînă, ca pe o muscă. La o masă i-au dat chiar de pomană, chestie care m-a făcut să behăi de rîs.

Mă apropii din nou de el la capătul străduţei. Îngerul stă cu aripile pleoştite şi se uită la cele cîteva monede mărunte din palmă de parcă n-ar şti la ce folosesc.

– Lasă, încerc să-l consolez, chicotind, măcar ştii că ăia de la ultima masă au suflete de creştini. Uite ce ţi-au dat!

– Tot nu te-ai dus, păcătoşenie?!

Sfinţilor, da’ ce ochi aurii are! Adînci, limpezi, ca reflexia soarelui jucând pe spinarea unei ape neliniştite, ca ochiurile de lumină ce străbat frunzişurile, de fapt ca nimic de pe lumea asta. Mă trezesc brusc la realitate şi mă descopăr privindu-l fascinată; nu-mi dau seama cît oi fi stat acolo, holbîndu-mă cu inteligenţa proverbialei bovine la nou descoperita poartă. Cinci minute, poate? Oricum, îngerul nu pare deranjat, o fi fericit, în sinea lui, că îl vede cineva, fie şi eu.

– Ce-mi dai să te ajut, zic.

– Ce să faci?! nu-şi crede el urechilor.

Culori vii se topesc fără încetare una într-alta pe suprafaţa aripilor lui. Pe lîngă ele, cele mai frumoase culori ale acestei lumi par nişte imitaţii noroioase. E înveşmîntat în propria lumină, al cărei miez este el, gol fără să ştie că-i gol, cum nici Adam şi Eva nu ştiau înainte să fi muşcat din măr. Creatura-i magnifică, admit, cu tristeţe şi fără pic de ranchiună.

– Ştiu locurile, explic eu. Pot să fiu aşa, un fel de ghid, că nu prea pari să cunoşti rosturile pe-aici. De exemplu, fă ceva cu felul în care te percepe lumea, că altfel o să ajungi fie la OTV, fie la balamuc.

Îngerul se uită la mine. Oftează. Face să apară o ţigară.

– Păi, n-am ce să fac. Oamenii nu mă văd.

– Ba te văd ei chiar foarte bine, zic, observînd cum o gaşcă de puşti cu păr pieptănat în ţepi îşi dă coate, trecînd pe lîngă noi.

– Ba nu, mă întrerupe el, nu mă Văd cu adevărata vedere.

Îmi pică fisa.

– Adică ei nu te pot vedea decît ca pe un înger de teatru de păpuşi, aşa, orice ai face?

Iau îngerul de cot şi-l călăuzesc binişor către o măsuţă. Dintr-odată nu mi se mai pare atît de important dacă rîde cineva de mine.

– Bine’nţeles că am încercat în faţa bisericii. Nici nu m-au băgat în seamă. Erau acolo bătrîne care aprindeau lumînări şi se închinau. M-am arătat lor, dar m-au ocolit uitîndu-se urît. Cerşetorii din faţa bisericii au aruncat în mine cu lucruri.

Îmi povesteşte astea cu o voce egală, cu ochii în gol, cu ţigara uitată între degete. Priveşte la lumea care tot trece în jurul nostru, căutînd un semn cît de mic, o recunoaştere.

– Ştii ce era mai rău? îi ofer eu o consolare. Să te fi văzut aşa cum eşti şi tot să te fi ignorat. Aia ar fi fost o tragedie!

Îngerul oftează un rotocol de fum.

– Nu mă aşteptam să fie atît de mulţi care să nu mă Vadă.

Mă întreb dacă pe mine m-ar putea Vedea. Adevărul e că nu știu: noi de obicei nu umblăm prin lume cu adevărata noastră înfățișare. Analizez în minte cîteva variante de conversaţie, apoi optez pentru abordarea directă:

– Oricum, de ce eşti aici?

– Ultima bătălie pentru sufletul omului, îmi comunică îngerul.

Mă apucă un rîs cu lacrimi. Sînt o făptură lipsită de respect faţă de Chestiile Fundamentale.

– Bătălie cu cine? zic într-un tîrziu, cînd îmi recapăt răsuflarea. În caz că şeful tău a fost prea ocupat şi n-a observat, de la Eliberare încoace noi nu mai sîntem la post. Dacă vrea să se lupte cu cineva pentru sufletele oamenilor, va trebui să se lupte chiar cu ei.

Îngerul stinge ţigara în scrumieră.

– Ar fi într-adevăr interesant să-i văd o dată luptîndu-se singuri în loc să vă arunce pe voi la înaintare, ca pînă acum, comentează el.

Eu ce să mai spun? Vreau bilete în primul rînd la spectacolul ăsta. Din cîte îmi explică îngerul, planul era simplu: el trebuia să găsească un nou profet.

– Numai că, îl completez eu, nu ai dat de nimeni care să te Vadă.

Îngerul oftează din nou.

Ei, și-aici ne oprim. Restul, în carte. Dar dacă țineți aproape, vă promit că până sâmbătă o să vă mai dau cu țârâita una-alta, mai puțin esențialul… Un mic alt fragmențel, mâine, de data asta pe partea întunecată a istoriei, pentru că unde sunt îngeri și demoni trebuie să fie și ceva întuneric.

CITIȚI ȘI:

Anunțuri