Probabil că, după ce v-am bătut atâta la cap cu antologia, ar trebui să vă spun și cum a fost lansarea, numai că practic s-a terminat înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Și, cum am ajuns acolo cu cinci minute înainte și într-o fugă – jurându-mă, firește, că niciodată n-o să mai ajung în halul ăsta de înghesuită de timp – nici de poze nu am apucat să mă ocup, așa că n-am.

Ce pot să vă spun este că ne-am îmbrăcat cu toții în negru și am încercat să arătăm cât mai gotici, că a venit o mulțime de lume, că editorul, Oliviu Crâznic, a ținut un discurs scurt în care a spus și ceva drăguț despre mine, după care s-a făcut pierdut, subit și fără să-și ia la revedere, într-o ceață atât de deasă încât eu nu știu nici până în ziua de azi ce s-a întâmplat cu el, mai ales că și blogul pare să-i fi dispărut, că nu s-a făcut nicio poză de grup, ceea ce e păcat, întrucât cred că ar fi ieșit trăsnitor de mișto și că m-am trezit deodată dând autografe. Asta înseamnă că am stricat cu scrisul meu îngrozitor o grămadă de cărți care ar fi fost mult mai frumoase fără aceste decorațiuni, dar măcar m-am străduit să fac niște dedicații cât mai personalizate, acolo unde s-a putut, firește.

Este de prisos să precizez că primul autograf l-a căpătat voicunike.

După aia, m-am dus la lansare la Tușa Vero, la standul editurii Nemira, și de data asta am luat eu un autograf pe un exemplar al cărții ei, Floarea de loldilal. După aia am fost cu bebe la vânătoare și pescuit și am constatat că, spre deosebire de alți ani, oferta culinară pe toată suprafața curții Romexpo consta în mici, mici, mici sau mici. După o matură chibzuință, am ales micii. Bebe, în schimb, pervers, a vrut mici! Am bănuiala că o să mă mumific încet, dar sigur, pentru că, pe tot parcursul prânzului am fost afumată din două direcții diferite.

Când ne-am întors la standul editurii Millennium, care era comun cu cel al mai tinerei edituri Herg Benet, Cristina Nemerovschi – publicată la adineauri numita HB – tocmai își lansa și ea romanul, în fața unui grup de admiratori entuziaști. Personajul își plimba minicapra, pe nume Maria Magdalena, prin parc. (Nu mă întrebați ce e aia minicapră.) Când autoarea a citit propoziția „Maria Magdalena se pișă”, iar publicul a chiuit de bucurie, am decis că, doamnă cum mă știți, nu-mi șade bine să asist la așa ceva și m-am retras, neagră și gotică, unduind pe tocuri și lăsând în urmă o seducătoare aromă de mici pe grătar, care mă urma ca o eșarfă. Am mai cumpărat una, alta, un Philip Roth cu garnitură de Bernard Schlink, să se ducă gustul de mici, și, când m-am uitat din nou la ceas, am realizat că numai cu mașina timpului aș mai fi putut ajunge la lansarea lui Florin Pîtea, care avusese loc deja de trei sferturi de oră. Ca să mă consolez pentru acest impardonabil act de impolitețe, m-am dus să beau o bere.

Știu că pe la târg au trecut tot felul de copii teribili, care ai literelor, ca Houellebecq, care ai politicii, ca Victor Ponta, dar eu i-am evitat pe toți: toleranța mea față de personalități e extrem de redusă zilele-astea, când toată lumea pare să se creadă cineva și să se aștepte să o tratezi ca atare, nu doar scriitorii și politicienii, ci și simplii civili. Dar despre asta, altă dată..

Despre restul târgului mai am de adăugat că antologia noastră (buy, buy, baby!) s-a vândut binișor, că mi-am cumpărat cărți după pofta inimii, nu ca anul trecut, când m-am scobit prin buzunare, și că, după ce ai câteva cărți în pungă – sau mai corect spus, câteva cărți în câteva pungi – parcă și berile curg mai bine. Și târgul parcă a fost mai animat decât cel de anul trecut, mai ales ținând cont că a fost și mini-vacanța de Rusalii.

PSSSST! Nicule, mi-am cumpărat Proust și tu n-ai fost pe fază să mă împiedici!

Acuma nu vă mai rămâne decât să cumpărați antologia, pe care o puteți comanda de pe site-ul Millennium Books. Bye, bye, baby, buy, buy!

Anunțuri