Arturo Munoz MolinaSefarad (2001)

Editura Curtea Veche (2008)

Traducere Eugenia Alexe Munteanu

Da, e o postare despre o carte, dar este și despre mine, m-am decis să le fac cât mai personale, pentru că, după părerea mea. despre asta ar trebui să fie blogurile de cărți: despre experiența personală a lecturii, aia a ta, prin prisma a ceea ce ești tu (și nu altcineva) până la acel moment, tu care nu ești nici guru literar, nici critic de specialitate și nici agent comercial al editurilor, tu – și eu – adică un cititor și-atât.

Așadar, anul trecut, în timp ce mă canoneam cu un text căruia nici acum nu i-am dat de capăt, citeam Sefarad. Am și postat ceva atunci, un mic comentariu despre prima povestire, care este una despre maturizare și despre imposibilitatea de a te întoarce în orașul copilăriei tale (de fapt în copilăria ta). Aveam să descopăr ulterior că toată cartea era, într-un fel sau altul despre asemenea exiluri. Unele reale: ale evreilor sefarzi izgoniți din Spania medievală, ale evreilor refugiați din fața demenței lui Hitler, ale evreilor care au supraviețuit lagărelor de exterminare, dar și, bizar, ale unora dintre complicii regimului nazist, ajunși apoi victime ale acestuia, ale unor fervenți susținători ai regimului comunist care ajung apoi în Siberia, ale unor supraviețuitori ai armatei de ocupație trimise de Hitler în Rusia. Altele sunt exiluri metaforice: dintr-un trecut fericit din care te alungă fie maturitatea, fie moartea cuiva apropiat, fie propria ta derivă. Toți suntem exilați, ne transmite Molina, deci ar trebui să fim mai solidari unii cu alții (zic eu).

Tăcând atâta timp

este titlul celei de-a patra povestiri, una care m-a umplut de o invidie  intensă față de așa un talent. Mi-am zis: „Tu n-o să poți niciodată să scrii așa ceva” și am fost deprimată vreo săptămână. Încă mai am accese crunte de invidie când mă gândesc la ea. Un ins se trezește în întuneric și nu-și poate da seama unde este. Aude voci în încăperea alăturată și din obturarea luminii care pătrundea printre scândurile ușii realizează că în fața acesteia s-a așezat o persoană. Între el și moarte nu stă decât această siluetă. Ne aflăm în Rusia, tânărul este un spaniol ajuns acolo după ce s-a înrolat plin de entuziasm în armata germană, iar dincolo de ușă sunt partizanii. Omul nu are altă scăpare și stă culcat, în întuneric, așteptându-și moartea, imaginându-și-o, considerându-se deja mort. Numai că în fața ușii stă gazda lui rusoaică, o țărancă, văduvă cu un copil, care, într-un final, îi va convinge pe partizani să-l cruțe pentru că, în sărăcia lucie și în foamea cumplită în care trăia, ocupantul, tânărul nostru spaniol, i-a dat din când în când de mâncare. O asemenea scenă, în care femeia vine să-i mulțumească pentru niște cârnați,  e zguduitoare prin simplitatea ei:

Intră, spunându-mi grăbit ceva în rusește și făcând gesturi ciudate, ca și când s-ar fi închinat. Avea grăsime roșie în jurul gurii. Până să-mi dau seama, îngenunchease în fața mea și îmi acoperea mâinile de pupături, de lacrimi, de salivă și de unsoarea de la cârnați.

Fascinant la această carte, pe care n-am putut s-o las din mână, este cât de lipsite de patetism sunt aceste povești. Autorul relatează adevărate drame cu o simplitate mai puternică decât cinci mii de metafore

– metafora, mi se pare, este un artificiu stilistic aproape absent din scriitura lui Molina, cu excepția marii metafore pe care o reprezintă cartea însăși –

și povestește despre anumite personaje, față de care ai putea simți o vagă greață, într-un fel care te face să le vezi umanitatea, chiar dacă nu și să le ierți. În ciuda subiectului ales, Sefarad este o carte care merită citită fiindcă, fără să recurgă la efecte, te face să simți monstruozitatea a ceea ce s-a comis, te face s-o simți nu prin forța numerelor, cum se face când se vorbește despre Holocaust sau despre victimele celui de-al doilea război mondial*, ci prin cea a dramelor individuale. Nu e o lectură comodă, plăcută sau de vară, dar e o lectură, după părerea mea, necesară.

În încheiere, un pasaj despre banalitatea răului văzută din cealaltă parte, adică nu a călăilor sau a privitorilor de pe margine, ci chiar a victimelor, pe care felul în care răul se împletește cu normalitatea le paralizează, împiedicându-le să se salveze:

Au fost amenințați, știu că în orice minut pot fi arestați sau omorâți, dar pe stradă lumina soarelui este aceeași ca în toate zilele, trec mașini, sunt magazine deschise, vecini ce se salută, mame ce-și duc copiii de mână la școală, ce se așază pe vine ca să le ridice gulerul hainei sau să-i copere mai bine cu fularul și cu căciula înainte de a-i lăsa lângă grilajul de la intrare. (…)

Ieși pe stradă, știind că ai zilele numărate, că ar trebui să profiți de timpul ce ți-a mai rămas și să fugi, sau cel puțin să încerci, dar vânzătorul de la chioșc îți vinde ziarul ca în fiecare dimineață și aurobuzul continuă să se oprească punctual la fiecare câteva minute în aceeași stație, și atunci ți se pare că răul e în tine….

(Cine așteaptă)

RECOMANDĂRI DE SERVIRE

Yasmin LevyLa Alegria

Limba în care cântă este ladino, un derivat al spaniolei arhaice, vorbită de urmașii evreilor sefardiți și aflată în acest moment  în pericol de extincție.

–––––

* pe care să fiu a naibii dacă merită să-l scrii cu majuscule, de ce? doar fiindcă a fost o măcelărie mai mare ca altele? că de învățat omenirea nu a învățat nimic!

Anunțuri