zombi 2Ca ziarist, am o dependență nesănătoasă de deadline-uri. Dacă n-am un deadline nu pot să termin nimic. Ca urmare, când s-a anunțat că se va face o antologie cu zombi, am luat-o ca pe un deadline, în genul „Laura, ai timp până în data de… să te apuci și tu odată de scris!”.

Trebuie spus că, în 2008, începusem să cochetez cu ideea că poate ar trebui să scriu. Prin 2010,  deja trecusem de faza cochetăriilor și luam în considerare ideea unei relații temeinice cu scrisul, genul ăla cu ups and downs dar care ține o viață. Ca urmare, deși nu aveam în minte în momentul acela nicio povestire cu acest soi de creaturi drăgălașe, m-am simțit provocată.

Întrucât o fază importantă în presă este predocumentarea – să nu te așezi la scris până nu știi tot ce trebuie despre subiect, deși, la cum arată presa de azi, toată presa, nu s-ar zice – m-am apucat să-mi reîmprospătez cunoștințele pe tema dată. Am văzut, împreună cu motanul, o tonă de filme cu zombies. De la un moment dat, a trebuit să iau motanul, mai slab de înger decât mine, în brațe; el nu recunoaște, nici până azi, decât că îl stresa coloana sonoră. (Pisica, indiferentă la tot ce nu are vrăbiuțe, dormea în dulap, după ce mă anunțase s-o trezesc dacă mă decid, cumva, să pun Păsările lui Hitchcock).

După ce am mai citit și niște romane cu zombi, m-am apucat să scriu și eu ce mi-a trecut prin cap. Au rezultat două texte:  „O zi obișnuită după sfârșitul lumii”, pe care l-ați putut citi și în Galileo 5 și care deschide antologia Zombii: cartea morților vii, și Foamea.

Cel dintâi text este despre o femeie care a supraviețuit apocalipsei cu zombi și care caută, zilnic, prin ruinele civilizației, alți oameni, în timp ce amintirea unei iubiri pierdute îi bântuie mintea distrăgând-o sistematic de la rutina necesară supraviețuirii.

…o muşcătură ca o semilună întreruptă, pe braţul drept, pe care şi-l ridicase într-un gest de apărare. Urmele vinete ale dinţilor, presărate ici-colo cu perle de sânge. Ochii măriţi de spaimă şi chipul încordat. Nu m-a minţit că nu-i este frică şi nici eu nu l-am minţit că o să fie bine. Nu-i nevoie decât de o muşcătură. Arătarea stătuse ascunsă în întuneric, camuflată de iedera ce se căţăra pe gard, şi îl atacase în timp ce descuia poarta. Îi înfipsese dinţii în braţ, apoi se îndepărtase cu paşi târşâiţi. Televiziunile raportau din ce în ce mai multe asemenea atacuri, iar specialiştii stăteau în studiouri, cu cravatele frumos asortate la costume, şi-şi dădeau cu părerea despre motivele schimbării comportamentale: de ce „creaturile întunericului” nu-și mai ucideau şi nu-şi mai mâncau prada. Când ei, de fapt, se înmulţeau, ca să ne poată vâna pe lumină.

Îi plăceau fotografia, maşinile de epocă şi anime-urile. Îi plăcea să danseze. Dimineaţa se răsfăţa somnoros, refuzând să deschidă ochii până nu-i sărutam, pe rând, pleoapele. Nu făcuse nimănui vreun rău, în toată viaţa lui.

Mă dezarmase, pur şi simplu.

Dacă voi fi crezut vreodată că există dreptate pe lume, atunci mi-am pierdut credinţa…

Ce motiev ai să mergi înainte când ai pierdut tot? Fiecare ne găsim unele, și ele nu-s neapărat cele pe care ni le-am imagina în vremuri liniștite.

*

Cel de-al doilea text încearcă să pătrundă în mintea unui zombi. Ceva, am mai zis, trebuie să se petreacă acolo. Cum răvășește foamea procesele mentale ale creaturii? Își mai poate ea înțelege propriile amintiri? Cum traduce ceea ce i se întâmplă în termeni pe care să-i poată pricepe? (Aici, mărturisesc, ideea mi se pare mai bună decât execuția, dar este abia al doilea text al meu, scris cu doi ani în urmă. Și chiar și-așa, nu-i rău deloc, doar prefectibil.) Ca să fiu sigură că reușesc să le transmit cititorilor ce-i în mintea creaturii, am găsit niște translatori: făpturi umane, care împart aceeași lume și, uneori, aceeași locație cu zombiul nostru.

Fugeau adesea în timpul orelor, să fumeze, să discute, să facă sex – pentru că dragostea nu făcea parte din vocabularul lor, era ceva de Dinainte – dar, indiferent încotro o apucau, oricât de agil se strecurau sau oricât de iute alergau, ajungeau în cele din urmă la gardul de beton care reprezenta limita universului lor. Se săltau pe el şi priveau dincolo.

Dincolo. O fâşie de beton pe unde patrulau în permanenţă soldaţi înarmaţi şi încă un gard, de sârmă, electrificat. Şi, dincolo de el, lumea. Lumea de Dinainte. Blocuri cenuşii și străzi largi care duceau spre alte locuri, locuri unde erau, probabil, oameni mai interesanţi decât aceia pe care-i cunoşteau ei, sau, dacă nu mai interesanţi, măcar alţii.

Şi, între ei şi lume, creaturile.

Pentru ei, patru adolescenți crescuți într-o colonie protejată de ziduri de mulțimea flămândă de afară, este o aventură și o misiune nobilă, întrucât zombiul ar putea fi tatăl unuia dintre ei. Pentru el e încă o zi în care trebuie să-și găsescă hrana. Cine o să câștige? Cine va citi, va vedea…

Antologia “Zombii: cartea morților vii“, apărută la Millennium Books, va fi lansată la Târgul de carte SF&F Final Frontier, sâmbătă, de la 13.00, la TeKaFi, pe Strada Doamnei, numărul 9.

Anunțuri