Azi l-am îngropat pe bunicul. Avea 89 de ani. E primul dintre noi care s-a dus. A fost un om care-a știut să se bucure de viață și, în același timp, un ins de-o politețe cum rar mai găsești azi; cel mai dur cuvânt pe care-l putea spune despre cineva era că-i cam „bolovan”, ceea ce-nsemna că-l găsea cam prostănac. A fost primul care-a plecat din satul lui la oraș, unde s-a potrivit mănușă, și pe mulți i-a tras pe urmă după el și i-a ajutat. Când le-am auzit pe surorile lui de la țară zicând „ai fost mândria noastră”, am crezut că mă prăbușesc de plâns.

Am moștenit de la el cochetăria și plăcerea de a mă dichisi, obiceiul de a nu pune apă în vin și patima pentru dans.

În amintirea lui, reiau aici o postare mai veche, o amintire dragă mie, cu noi doi. Când am scris-o, totul era bine, de unde și tonul care poate să pară ireverențios, dar nu rescriu nimic. Pentru că așa mi-l aduc acum și mai bine aminte, vânând vulpi imaginare împreună cu mine, prin parcul din oraș.

Pe vremea aia nu descoperisem ecologia. Sigur, pe vremea aia aveam doar şase ani şi, oricum, o vânătoare de vulpi imaginare nu-i chiar o crimă împotriva planetei.

Pe vremea aia aveam toate păpuşile posibile, aşa că mă plictisisem de ele, o pusesem pe mama să îmi cumpere o sabie şi eram oşteanul credincios al împăratului. În general, cu ceilalţi copii mă jucam de-a mama pentru păpuşile mele, de-a învăţătoarea şi alte alea dar în visele mele întotdeauna porneam călare, cu sabia în mână, şi îmi scăpam prinţul sau eroul din toate belelele. Nu mă visam prinţesă care merge la bal şi îşi pierde pantoful –

– de fapt mereu am fost nedumerită că nu îi ţinuse minte faţa şi trebuia să umble cu papucu la probat prin ţară; deşi, dacă mă gândesc bine, este acolo o lecţie despre ţinerea de minte şi atenţia bărbaţilor pe care noi o ratăm seduse de strălucirea balului*; cât despre Albă ca Zăpada mi se părea proastă de-a binelea să se înece cu un măr –

– nici care aşteaptă în turn să fie salvată, de aia cred că rolul de acompaniatoare de cratiţă şi veghetoare la uşă cu papucii şi ziarul în dinţi nu mi se potriveşte: structural nu sunt făcută pentru asta, s-a văzut din copilărie. Eu mă implicam, domle, eram proactivă, războinică, partener egal, înger protector. (De unde şi alegerile tâmpite de mai târziu în materie de bărbaţi dar despre astea chiar NU am de gând să scriu p-aici vreodată. Decât ca să zic că io, mama răniţilor, îi alegeam pe toţi prăbuşiţii, crezând că ei au fost răniţi în lupte eroice cu viaţa, când ei doar se împiedicaseră de trotuar şi acuma şedeau vitejeşte în cur şi plângeau “bubaaaa” ).

Ei, în ziua aia, nu mai ţin minte de ce, eram oşteanul împăratului şi mergeam cu el la vânat de vulpi prin parcul oraşului (parc obţinut prin turnarea unor alei de beton printr-o autentică şi străveche pădure, de unde copaci şi verdeaţă cât cuprinde). Umblam prin pădure şi eu scormoneam cu sabia prin toate scorburile de la rădăcina copacilor, unde, se presupune, vulpile îşi aveau bârlogul. Fireşte că ele nu erau acasă taman atunci şi, ca să ştie că le-a căutat chiar Măria-Sa, Împăratul, (!!!!), răscoleam frunzişul de la intrare. (Dacă aşa ştia bunicu să vâneze vulpi, nici nu mă mai mir că se întorcea de la vânătorile adevărate doar cu iepuri).

Împăratul de bunică-miu îmi explica, uite, aici e cămara, aici e camera copiilor, ăsta e holul, în fine, chestii de arhitectură vulpească, nu le ştiu toţi neiniţiaţii. Era primăvara, aşa, prin mai, pe vremea aia în mai încă purtai mânecă lungă, eheiii! alte timpuri, altă climă. Iarba era înaltă sau poate eram eu mică sau ambele. Pădurea era minunat de frumoasă, o pădure de câmpie, cu soarele găsind suficient loc prin coroanele copacilor, cu flori sălbatice, cu frunzişul plin de triluri invizibile, cu cărări bătute, cu mirosul ăla de pământ umed care, de atunci, pentru mine înseamnă primăvară, fără nimic întunecos sau ameninţător, o pădure numai bună pentru copilărit prin ea.

La un moment dat, dăm noi de o scorbură adâncă, având la intrare nişte urme de labe întipărite în noroiul uscat. Bunicul bagă băţul în ea, explicându-mi didactic  “uite, p-aici a intrat vulpiţa, p-aici” iar eu mă aplec curioasă când un mârâit şi sticlirea verzuie a doi ochi ne iau pe amândoi prin surprindere. Majestatea Sa sare în sus de doi coţi, iar eu arunc cât colo sabia şi, ţipând, o iau la goană în jurul lui bunică-miu, cu intenţia eroică de a mă ascunde în spatele lui şi de a rezista până la capăt. Bunicu nu a fost şi nu este nici acum un tip gras dar mi s-a părut o eternitate până l-am ocolit şi am ajuns în siguranţă.

Cel puţin la fel de speriat ca noi şi ţipând după ajutor în limba lui, câinele – culmea, era un exemplar cu blana roşcată dar clar nu era vulpe decât dacă era una poliglotă, care ştia şi câineşte – o tuleşte îngrozit, trezind din somn şi alte potăi care dormeau ascunse în iarbă. Alea încep să latre şi ele, nu îmi e clar dacă la noi, în semn de solidaritate sau la câinele cu pricina, ca să-l înjure că le-a trezit. Şi dă-i hărmălaie, până a venit un paznic şi a ţipat la ei sau poate partea asta am inventat-o, că nu mi-e prea clară dar oricum nu ne-au halit câinii că altfel n-aş mai fi aici să vă povestesc.

Mama şi bunica au făcut un mare mişto de bunicu, pentru că nu deosebeşte urmele de câine de alea de vulpe de mare vânător ce e! Eu nu ştiam atunci, dar am aflat între timp, că ele căutau să-i plătească o poliţă pentru vremurile alea în care a plecat el la vânat duminică dimineaţa şi atât de tare s-a luat cu aspectele conexe vânătorii că a uitat să mai vină acasă până marţi, de l-au căutat bunica şi mama inclusiv la morgă.

Şi-acu mai râdem de faza aia, la noi în familie. E una din chestiile alea la care membrii familiei se prăpădesc de râs de fiecare dată, iar străinii zâmbesc politicos şi îşi spun că au ei altele, muuult mai comice. Nu ştiu de ce v-am povestit-o. Aşa, că mi-am amintit-o. Şi pentru că îmi tot bateţi obrazul că n-am mai scris nimic…

—————————————————————————————————————————————-

* azi probabil că ar umbla după ea la probat cu sutienul cu cupa mărimea D or something…

Anunțuri