În 2011 am mutat tot conținutul pe blogul ăsta, în speranța că o să pot să țin măcar un blog, pentru că urma să-mi schimb serviciul și nu mai aveam timp pentru două. E momentul să separ din nou apele, deci cine vrea să știe în general ce-mi trece mie prin cap poate regăsi vechile postări și, spre eu, și altele noi la adresa dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Să comasez cele două bloguri a fost o greșeală, nu însă una atât de mare pe cât a fost schimbarea serviciului. Presa, unde am lucrat din septembrie 2011 și până în august 2014 când am decis că mie una îmi ajunge, a fost o mare pierdere de timp. Revenisem la ea mânată de nevoie, firește, dar și de o nostalgie stupidă, crezând că va fi așa cum mi-o reaminteam eu din experiența anterioară de jurnalist. A fost o eroare; presa se schimbase cum nu mi-aș fi imaginat și nu pot să privesc anii ăștia din viața mea altfel decât fiind pierduți. Au fost ani în care nu am mai scris aproape nimic sau în tot cazul n-am mai terminat nicio povestire, deși de început am început multe; în care am trecut mai rar pe la ai mei; în care nu m-am văzut aproape deloc cu prietenii; în care am citit cum alții beau ca să uite – și nu așa merită cărțile să fie citite; în care am încetat să mai observ lumea din jurul meu: în care am făcut totul pe fugă, în care, fără exagerare, mersul la pas nu era o opțiune valabilă. Cui i s-a întâmplat să se trezească de dimineață și să-și spună că nu mai poate suporta nici măcar o zi serviciul ăla, dar cu toate astea s-a ridicat și s-a dus la muncă, și a continuat s-o facă zi de zi de zi de zi știe despre ce vorbesc.

Îmi citesc postările de dinainte de septembrie 2011 și nu mă mai recunosc în ele, ca și cum le-ar fi scris altcineva, o ființă mai senină și mai puțin înrăită de contactul cu toate scursorile de care acum și politica, dar din păcate și presa sunt pline, dar și cu oamenii  buni pe care meseria asta, așa cum e acum, i-a încâinoșit dincolo de recunoaștere. Cred că urmează un soi de convalescență, în care să nu mai fiu atât de plină de furie, să uit, să am timp să merg și să privesc în jurul meu, să redescopăr că oamenii pot fi și cumsecade, nu doar meschini și în care să aflu dacă mai pot da de mine cea de dinainte, ceea ce tare mi-ar plăcea.

Anunțuri