Sunt pe la jumătate cu David Mitchell și Bone Clocks mă cam irită. Probabil, așa cum mi-a spus-o deja Atlasul norilor, Mitchell nu e genul meu. Iarăși povești diferite, care se ating la colțuri așa, peste timp. Mă întreb dacă am o problemă cu scriitorul sau cu ideea pe care el pare să insiste: că lucrurile în viață se petrec cu un sens și o ordine.

Culmea e că filmul Cloud Atlas mi-a plăcut – pe ecran toate coincidențele alea parcă n-au mai fost atât de supărătoare, dar asta probabil pentru că suntem obișnuiți, din ce în ce mai obișnuiți, ca filmele să ne ofere așa ceva. De exemplu, capitolul Luisei, care la lectură mi s-a părut tras de păr și hollywoodian-forțat cu toate exploziile și coincidențele lui, în film nu mi-a mai distonat la fel de mult deși în linii mari povestea tot aia era. Poate să-i dăuneze unei cărți faptul că e prea cinematografică sau pur și simplu fostul frate Wachowsky și-a făcut bine treaba cu Cloud Atlas?

Îmi aduc aminte că am văzut filmul anul trecut, la Festivalul de SF de la Râșnov, gândindu-mă iritată că e o porcărie să transmiți ideea că fiecare ins contează și că actele lui individuale pot avea impact cândva în viitor, pentru că de fapt majoritatea oamenilor sunt insignifianți și gesturile lor la fel, neputând uneori să influențeze nici măcar ce se petrece în jurul lor, darămite universul și tot restul. Și că, pe final, am ajuns la concluzia care m-a surprins și pe mine că de fapt e bine să faci și astfel de filme, care să le arate oamenilor cum ar trebui să fie. Pentru că instinctul de conservare ne ajută să supraviețuim ca specie dar altruismul e cel care ne-a împins de multe ori să evoluăm.

*

Am separat lucrurile, deci cine vrea să știe ce-mi trece mie prin cap în general poate urmări blogul dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Anunțuri