David Mitchell – The Bone Clocks

„We assasinate carnivorous Atemporals – like the Anchorites – who consume the psychovoltaic souls of innocent people in order to fuel their own immortality.”

Când o carte are o frază ca asta în cuprinsul ei, e clar că-ți pierzi timpul cu ea. Într-un roman fantasy ar fi ridicolă și seacă, iar într-un roman mainstream ar fi grotescă. Cum de fapt și este. Din păcate până să ajungi la fraza asta ești prin ultima treime a romanului și tot din păcate până atunci deja ți-ai dat seama că îți pierzi timpul cu el, dar continui s-o faci oricum pentru că nu mai ai mult de citit.

Problema cu Mitchell este că are ambiții care-i depășesc posibilitățile sau că, pur și simplu, pare a se mulțumi cu ambițiile, fără a mai face efortul să le și realizeze în plenitudinea lor. Concepe ploturi grandioase apoi încearcă să ne convingă să credem în ele înseilând bucăți bine scrise fiecare într-un ansamblu care nu are coerență sau forță. E cazul și cu Atlasul norilor și e și mai rău cu Bone Clocks. Aici, un grup de ființe cu puteri supranaturale numite Horologiști, care tot renasc – în fine, e mai complicat, dar nu intru în detalii – încearcă să-i împiedice pe Anchoriți, făpturi care obțin nemurirea consumând… mă rog, citatul de mai sus rezumă ideea. De ce n-a ales Mitchell să spună o poveste fantasy cu subiectul ăsta nu știu, cert este că a preferat să ne înfățișeze tablouri disparate din lumea reală – situate, ca și în Atlasul norilor, la ani distanță între ele – pe fundalul cărora se întrevede bătălia dintre horologiști și anchoriți. Pentru o poveste care se vrea despre lupta supranaturală dintre bine și rău, romanul insistă prea mult pe lumea asta, și nu într-un mod neapărat util sau relevant pentru poveste.

Unele voci narative, căci fiecare capitol este povestit de un alt personaj, sunt chiar interesante, cum ar fi Holly, mai ales în chip de adolescentă fugită de acasă, sau Hugo Lamb. În schimb, dacă în Atlasul Norilor Mitchell reușea că creeze PDV-uri dinstincte între ele măcar prin faptul că introducea limbaje diferite, aici vocile narative încep să sune toate la fel. Unele capitole sunt o foarte reușită frescă, cea a lumii scriitoricești contemporane, de exemplu. Numai că au mai scris și alții despre asta, cu pricepere chiar. Martin Amis îmi vine-n minte primul. Aș zice că darul lui Mitchell este acela de a povesti cu talent o mulțime de lucruri pe care și alții le-au mai povestit la fel de bine.

Cu alte cuvinte, ca frescă socială romanul e neinteresant, istoriile individuale ale personajelor sunt lipsite de convingere, iar ca poveste fantasy e sărăcuț rău și neconvingător. Și nici îmbinarea dintre cele două nu merge prea bine.

De ce Mitchell nu e Atwood

Nu în ultimul rând, autorului i se pare că-i mai cool dacă face și mișto așa un pic de sine însuși și de ceea ce a scris. Numai că nu-i iese, pentru că, într-adevăr, chiar astea sunt slăbiciunile cărții pe care ne-o prezintă.

The fantasy subplot clashes so violently with the book State of the World pretensions, I cannot bear to look. What surer sign is that the creative aquifers are dry than a writer creating a writer character?

Ceea ce Mitchell vrea să prezinte drept rea-voință a criticului din roman la adresa scriitorului din roman ricoșează cumva, destul de nefericit, în realitate, pentru că astea-s exact hibele cărții. Și încă:

A book can’t be half fantasy any more than a woman can be half pregnant, îi zice editorul din roman scriitorului din roman, or Mitchell cam asta a scris și da, nu i-a ieșit. Lui Margaret Atwood îi iese mai tot timpul să scrie ceva pe jumătate sf și să-l vândă ca mainstream, dar asta pentru că Atwood chiar are o idee în dosul tonelor de pagini, în timp ce la Mitchell exact plotul ăsta se taie ca maioneza fiind simplist, copilăresc, de-abia schițat. În plus, Atwood, atunci când amestecă genurile, are, în partea mainstream, o critică socială a ceea ce descrie și personaje cu carne pe ele, în timp ce la Mitchell sunt pur și simplu aspecte arbitrar luate din viețile unor oameni oarecare, redați cam unidimensional. Cărțile lui au lungime, oho, dar le lipsește adâncimea. Și în general, în mult hulita literatură fantasy am întâlnit personaje mai convingătoare și cu drame mai reale decât la Mitchell.

Ar mai fi chestii de scris, dar n-am chef să pierd atâta timp cu o carte dezlânată și neinteresantă, și-n plus mi-am cam ieșit din mână în ăștia trei ani în care n-am mai scris aproape deloc recenzii.

*

Am separat lucrurile, deci cine vrea să știe ce-mi trece mie prin cap în general poate urmări blogul dreamingjewel.wordpress.com, iar cine e interesat de cărțile pe care le-am citit poate hoinări în continuare prin Biblioteca Babel, aici de față.

Anunțuri