Când eram copil am crezut c-o să scriu SF. După aia, la maturitate, când reveneam din nou asupra ideii de a scrie, abandonată până atunci în grămada aia cu vise uitate, am fost convinsă că o să scriu fantasy. Cum de-am ajuns, până la urmă, ca primele mele texte să fie horror e ceva ce n-am înțeles atunci când s-a întâmplat, dar, dacă mă mai gândesc puțin, poate nu-i așa o surpriză, pentru că de mică îmi plăceau suspect de tare povestirile dătătoare de frisoane. Nu ororile convenționale gen Înșir-te, mărgărite! cu fiii de împărat tăiați bucăți dar care reveneau sub formă de brazi, pești sau miei, ci chestiile cu adevărat stranii, după cum se va vedea.

M-a fascinat, de exemplu, Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop, personajul negativ din Aleodor împărat. În cartea pe care-o aveam eu era înfățișat din profil, jumătate de om pe jumătate de iepure, și eu mă întrebam cum arată partea aia care nu se vedea, de unde lipsea cealaltă jumătate. Ăla chiar mi-a dat fiori. Dar, spre deosebire de Tinerețe fără bătrânețe, care mă speria atât de tare că mă făcea să plâng, ăsta mă incita, spaima era dublată de fiori în fața misterului jumătății nevăzute a lui Jumătate de om etc.

Făt-frumos din lacrimă, basmul lui Mihai Eminescu, exercită până în ziua de azi o fascinație asupra mea. Povestea aia atât de stranie și atât de frumos scrisă! Îmi amintesc cum o vârâse pe Muma Pădurii într-o piuă de piatră și cum ea îl urmărea prin păduri cu tot cu piuă. Îmi amintesc de fata Genarului și de trandafirul roșu din fereastră. Dar mai presus de toate îmi aduc aminte de fata moartă care-l ajută să câștige calul năzdrăvan de la vrăjitoare. După ce scapă de urmărire, înnoptează amândoi într-un deșert, iar la miezul nopții scheletele îngropate în pustiu se ridică să benchetuiască în lună și fata se ridică și ea, pentru că era una dintre ei. Îmi aduc aminte astea nu așa cum le-am recitit acum, ci cum le simțeam copil fiind, unde eram anume și noaptea de afară în timp ce eu citeam povestea asta, și-mi aduc aminte și poza din carte, cu fata ridicându-se eterică, cu scheletul desenându-i-se sub chip. Și-mi pare rău că pe tot netul ăsta mare nu se găsește ilustrația aia decât într-un loc unde din păcate imaginea e neclară* și nu-ți dai seama ce stranie era.

Culmea fiorilor a fost, pentru mine, basmul Martei Cozmin, Fecior din năvod. În călătoriile sale prin lume, ajunge într-un oraș în care, noaptea, brațele locuitorilor se transformă în săbii de la cot în jos. Îngroziți, aleargă unii către alții, și astfel ajung să se ucidă fără să vrea. Pricina e o mare statuie din aur înfățișând o pasăre, care, noaptea, își părăsește soclul și pornește prin oraș. Îmi trec și-acum frisoane pe șira spinării când îmi imaginez lanțurile desfăcându-se, marile uși deschizându-se cu zgomot în tăcerea nopții, pasărea uriașă făcând primul pas, creasta ei de aur profilându-se în beznă în timp ce, în urma ei, încep să se audă primele țipete și zăngănituri de sabie. Îmi pare rău că nu s-a reeditat, lipsim copiii de niște povești frumoase (că nu erau chiar toate ca asta).

Ceva mai târziu, mi-a ajuns pe mână Legenda funigeilor, despre care nu știu cine exact avusese impresia că ar fi o carte pentru copii și o scosese pe piață ilustrată ca atare. E scrisă de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, e naivă cât cuprinde și pe alocuri șchioapă, dar uite că mai țin minte și-acuma, chiar dinainte s-o fi găsit și recitit, refrenul funigeilor:

„Noi funigeii suntem!/Noi suntem însuși tortul/Ce-l poartă un blestem/Ca să găsească mortul!”

și lamentarea fetei nebune, singura care le aude vocile pentru că blestemul e al ei:

N-auzi cum spun de-un tort/ Ce-n mii de fire-aleargă/ Ca să găseasc-un mort/ În lumea asta largă?

Culmea, am citit-o într-o toamnă, pe la început, și era o toamnă de-aia caldă și aurie care-ți intra prin fereastră, iar eu așteptam să termine și celelalte fete cu temele ca să ieșim la joacă. Și, așteptând, citeam și-mi imaginam fire lungi atârnând între cer și pământ, plutind peste câmpii îngălbenite sub un cer senin.

Nu uiți primii fiori adevărați și nici primele vise pe care ți le-au produs.

Da, copil morbid, hrănit cu vise nesănătoase! Dar, ce vreți, astea-s primele mele plăceri horror și nu mă dezic de ele. Iar cărțile, să știți, sunt în primul rând, o poveste despre tine.

––––––––––––––

* Petre Vulcănescu se numește desenatorul.

Anunțuri