Eça de QueirozVărul Basilio (1878)

Titlu original: O primo Basilio

Editura Minerva, 1983

Traducere Micaela Ghițescu

Vărul Basilio al portughezului de Queiroz ne prezintă o doamnă Bovary născută la Lisabona și, alături de ea, un personaj care pare un transfug din paginile lui Balzac. Nu e vorba de vărul din titlu, un biet seducător de operetă bun să sucească numai mințile femeiuștilor proaste, ci de camerista Juliana, un exemplu de răutate feminină care ar fi făcut-o pe verișoara Bette a lui Balzac să înalțe admirativ din sprâncene. Cu mențiunea că de Queiroz e un scriitor mai nuanțat decât Balzac și ajungi cumva s-o înțelegi pe Juliana și chiar s-o compătimești, așa odioasă cum este.

La începutul romanului, Juliana nu promite să fie personajul care va deveni. Este doar camerista unei mici burgheze înstărite, de numai 25 de ani. Luiza, frumușică, măritată din dragoste cu un tânăr funcționar cu bune perspective într-un minister, nu duce lipsă de nimic, numai că se plictisește. Și plictisindu-se citește romane de dragoste care-i formează despre viață o imagine cu totul falsă. Nici nu-i de mirare, așadar, că atunci când soțul ei e trimis într-o delegație de câteva săptămâni, delicioasa gâsculiță are o aventură cu vărul ei, Bazilio, proaspăt revenit la Lisabona din colonii, cu toată aura exotică pe care o implică asta. Aură cu totul falsă. Bazilio e un craidon cinic, rudă bună cu Rodolphe din Doamna Bovary, cu mențiunea că acesta din urmă dovedește măcar o scânteie de umanitate, când ar vrea s-o împrumute pe Emma cu bani și nu poate. Nu e cazul cu Bazilio, pe care foarte bine îl descrie Juliaõ, ratatul de serviciu din roman:

Există undeva un soț care o îmbracă, o încalță, o hrănește, o dichisește, o veghează când e bolnavă, o suportă când e nervoasă, are toate îndatoririle, toți copiii, toți, toți care vor veni, doar cunoști legea… Prin urmare vărul n-are nimic altceva de făcut decât să apară, să bată la ușă, s-o găsească spălată, proaspătă, apetisantă pe cheltuiala soțului.

El îi scrie bilete dulci, nu chiar de pe spinarea unei curtezane, ca vicontele Valmont, dar „după câteva partide de whist, un biftec, două pahare cu bere și o lectură trândavă a revistei L’Illustration”. Ea le sărută cu religiozitate. În drum spre prima ei întâlnire secretă e în culmea fericirii că va avea și ea o aventură, ca în romane. Se teme că nu este destul de rafinată în dragoste. Visează mătăsuri clandestine decorând cu mare fast un cuib al dragostei ascuns în dosul fațadei unei case burgheze. Realitatea, un pat de fier cu cearceafuri grosolane de un alb dubios și cu proprietăreasa bătând la ușă ca să le dea „cheițele” ar trebui să fie un duș rece, dar nu-i. (Când, vreodată, am învățat noi, femeile, să dăm înapoi de la primul semnal de alarmă? Cred că e în ADN-ul nostru să nu.)

În fine, înainte s-o abandonăm pe Luiza să subliniem totuși că nu i-ar putea face față Emmei Bovary, care nu era numai sedusă, ci uneori și seducătoare și care avea mai multe scuze decât ea să fie nefericită, date fiind conflictul dintre mediul în care se născuse și educația primită. Pasivă de la un capăt la altul, Luiza e victima perfectă. Atât a lui Bazilio, cât și a Julianei.

O femeie hrănită cu ranchiună

Firește, camerista află. Și, odată ce află, ajunge s-o șantajeze pe stăpână. Ar dori un conto de reali – sumă bunicică – cu care să-și deschidă o prăvălie, visul vieții ei, în care să fie ea stăpâna și nu servitoarea. Luiza, firește, nu-i are. În așteptarea momentului în care stăpâna va putea face rost de bani, servitoarea începe, treptat, să profite de faptul c-o are la mână ca să-și ușureze viața: îi cere mâncare mai bună; o cameră mai confortabilă; rochii, botine, cămăși; mai multe ore libere. Supușenia mieroasă a servitoarei, pe dedesubtul căreia se citește însă o aroganță crescândă, teroarea stăpânei la gândul scandalului și toate lașitățile și umilințele la care consimte pentru a-i face pe plac torționarei sale transformă partea a doua a romanului într-o lectură tensionată, fascinantă. În prima sa parte un roman al seducției, o poveste de adulter mic-burghez destul de ușurică, acesta devine în a doua parte un roman psihologic complex. Și abia acum, persecutată, Luiza însăși capătă consistență ca personaj și poate aspira la compătimirea cititorului.

Pe de altă parte, și camerista Juliana e de compătimit. Fată bătrână și urâtă, născută în sărăcie și rămasă orfană de timpuriu, bolnavă de inimă, Juliana și-a petrecut viața slugărind și îndurând toanele a tot soiul de cucoane numai pentru că acestea, cu nimic mai bune decât ea, se născuseră pur și simplu într-un mediu social înstărit. Iar toanele astea sunt multe și tratamentul pe care-l îndură din partea lor unul nu tocmai frumos. Inclusiv Luiza, Luiza care lenevește pe canapea de dimineața și până seara, îi vorbește urât și o repede.

„Așa-s ele: când au un amant e întotdeauna mai mult de călcat”, comentează ea într-o discuție cu Justina, camerista unei prietene a Luizei. ”Schimbă lenjeria mai des, asta fac”, îi răspunde aceasta.

Și, ajunsă la patruzeci de ani, Juliana, care și-a urât cu patimă fiecare stăpână, înțelege că visul ei de a avea o prăvălie și a fi propria ei stăpână nu are șanse de a se realiza și că e condamnată să moară slugărind. N-am mai citit de mult un asemenea personaj, atât de demn de milă dar atât de odios. Cu „supițele” pe care le mănâncă, având o pasiune pentru botine care atinge perversitatea – în zilele ei libere se duce în parc nu pentru a agăța bărbați, ci pentru a-și expune botinele – trăind prin procură aventura stăpânei sale, de care se înfioară în timp ce strânge, cu perfidie, dovezi pentru șantajul ei, Juliana e o apariție pe nedrept ignorată în literatura universală.

Ei, și ca să închei, finalul e unul în stilul epocii respective, pe care n-o să-l deconspir. Cine vrea să afle, să citească Vărul Bazilio.

P.S. Nu-mi vine în minte un tablou cu care să ilustrez postarea asta. Știe cineva vreo Juliana în pictura universală?

Anunțuri