Cărţi: Nici bună nici rea

Jorg of Ancrath: violator sau băiat de treabă?

prince of thorns Mark LawrenceThe Broken Empire Trilogy

O trilogie controversată din start, The Broken Empire a lui Mark Lawrence începe bine (Prince of Thorns, publicat la noi anul trecut de Editura Trei), continuă ok (King of Thorns) și se încheie cu un roman plin de meandre inutile și de sărituri în timp uneori obositoare (Emperor of Thorns) pe care de mult l-aș fi lăsat din mână dacă nu ar fi fost personajul principal care mi s-a părut interesant. Pentru că – și așa se explică probabil în mare parte controversele din jurul cărții – Jorg of Ancrath este, cu adevărat un om rău, așa cum sunt oamenii răi în viață și nu în cărți.

Ca să vă faceți o idee despre cadrul general, imaginați-vă o lume în ruine, după o catastrofă care a redus actuala civilizație la o ruină de mult uitată, peste care au înflorit noi state feudale. Amintirea noastră mai bântuie sub forma identităților virtuale uitate în computere pe care doar din întâmplare cineva mai află cum să le folosească și în locurile radioactive presărate ici-colo pe fața lumii. Acțiunea se petrece într-o Europă din care întrevedem fragmente, în care nume vechi (Roma, Wyen) alternează cu nume noi. Există creaturi mutante, morții nu stau unde i-ai lăsat, tehnologia străveche frizează magia, așa că atmosfera de fantasy e asigurată.

Și oamenii răi au sentimente. Doar că pe ei asta nu-i împiedică

Eroul principal, Jorg, are 14 ani la începutul seriei și vreo douăzeci mi se pare la final. După ce la numai zece ani și-a văzut mama și fratele mai mic asasinați sub ochii lui și după ce tatăl său, rege peste Ancrath, a acceptat, diplomaticește, o compensație în locul răzbunării, tânărul prinț moștenitor fuge de acasă, alăturându-se unei bande de tâlhari la drumul mare. După patru ani în care ajunge să preia comanda acesteia se întoarce dornic să-și preia tronul – sau, mă rog, un tron, că doar n-o să facă mofturi. Evident că regele, considerându-l pierdut, s-a recăsătorit și așteaptă un copil, așa că revenirea fiului rătăcitor nu e motiv de bucurie. Faptul că se îndrăgostește de mătusă-sa vitregă, Katherine, nu-i e de niciun ajutor lui king of thornsJorg. Pe de altă parte, nici el nu dorea împăcare, ci răzbunare.

Treaba-i că eroul nostru e cu adevărat un om rău. Înrăit, mai degrabă, având în vedere prin câte a trecut, dar asta nu-l face mai puțin letal. Jorg e capabil să distrugă orașe din simplu calcul strategic, să ucidă cu pragmatism (chiar persoane care nu-l atacau), să salveze un copil de la moarte dar cu reținere și lăsându-l apoi în voia sorții, să-ți rupă degetul numai pentru a te învăța că nu trebuia să i-l întinzi în primul rând și apoi că, dacă tot i l-ai întins, mai bine ți-l rupeai tu câștigând un avantaj decât să ți-l rupă el înfrângându-te. Marii conducători au fost, în general, oameni cu destul de puține scrupule, orice ar încerca să ne convingă literatura fantasy.

Pe de altă parte eu nu prea i-am înțeles pe detractorii romanului și nici chiar pe unii dintre lăudătorii săi, care avertizează că eroul e lipsit de sentimente și egoist. Povestind la persoana întâi, Jorg, ca orice adolescent care face pe durul și ca orice băiat rău în vremuri dificile, va pretinde, firește, că nu-i pasă de nimic și de nimeni. Numai că există oameni al căror respect îl dorește – Nubanul, Gorgoth – oameni la care ține – Makin, Coddin și nu mai zic de Miana sau Katherine – și fapte pe care și-ar fi dorit să nu le fi făcut, dar care au fost, în logica lui sucită, necesare pentru atingerea țelului mai mare. Ceea ce îl face un personaj interesant, eliberat de clișeele genului. Pe de o parte, nu este un antierou clasic, pentru că aceia sunt băieți buni ajunși într-o situație rea, care fie caută să se reabiliteze, fie fac, din când în când, acte de bunătate menite (de autor) să ne facă să pricepem că nu sunt ăia negativi. Pe de altă parte, nu e nici un villain în sensul clasic, pentru că toate aceste sentimente ascunse, mici gesturi, mici tresăriri de cumsecădenie neduse până la capăt (lucru pe care, de altfel, și-l reproșează) care nu-l reabilitează îi dau totuși o dimensiune umană de care răii-standard cu râsul lor cavernos și cruzimea lor demonstrativă sunt lipsiți.

E violator sau nu sau cum e când feministele n-au ce face

Emperor Of ThornsDupă lansarea primului roman din serie a ieșit ditamai scandalul și au rezultat cronici veninoase legate de presupusul misoginism al seriei, de oportunitatea de a avea drept personaj un violator și despre lipsa de personaje feminine puternice (asta pe mine m-a enervat cel mai tare și o să vă explic mai jos de ce mi se pare un exemplu de prostie cu circumstanțe agravante).

Chestia cu violul eu suspectez că a fost o șmecherie publicitară reușită a lui Lawrence care conta că scandalul va atrage atenția asupra cărții. Pe la începutul romanului, ni se dă de înțeles că puștiul și banda lui de tâlhari au mai comis și violuri. Nu ne sunt însă înfățișați violând, ba, mai mult, pe tot parcursul seriei nu-l mai vedem pe Jorg făcând sex decât cu femei care n-au nimic împotrivă. Și pe urmă e vorba de un puști de 10-14 ani, for Chrissake, conform legislației actuale ar fi minor și nerăspunzător de faptele lui. Pe de altă parte, obiecția asta o înțeleg cât de cât, violul și în literatură, și în viață e inacceptabil.

În schimb, acuzațiile despre misoginismul seriei sunt stupide. Faptul că majoritatea personajelor cu roluri importante – regi, duci, prinți și alții – sunt bărbați este o consecință a epocii în care are loc acțiunea. Sunt vremuri de război, da? Și oricum, pierzându-și tehnologia, lumea a revenit la un mod de producție bazat pe forța fizică, așa încât era inevitabil, chiar dacă nu plăcut pentru toți cititorii, ca diferențele dintre sexe să se accentueze. Că vă place sau nu, actuala egalitate ÎN DREPTURI dintre femei și bărbați a apărut abia când s-a trecut de la munca predominant fizică la cea mecanizată sau la cea bazată pe intelect, unde puterea mușchilor nu mai era necesară. Nu-s sociolog, nici sociobiolog, dar cred că orice revenire la vechile condiții ar dezechilibra din nou balanța.

În plus, n-am descoperit vreun personaj din roman care să trateze femeile cu lipsă de respect pentru simplul fapt că sunt femei. Cât despre lipsa femeilor puternice, Katherine mi se pare că-și constuiește, cu un preț, propria ei putere,  Miana e redutabilă, ca să nu mai menționăm că și Papa de la Roma este femeie (și este, firește, reprezentarea stagnării și obscurantismului, un rol nu tocmai plăcut, dar egalitatea între sexe presupune egalitate și când vine rândul la personaje antipatice). Plus că față în față cu aceste femei din viața lui, Jorg nu le trimite la cratiță,  ba chiar le respectă și se simte adesea stingherit ca un puști.

Ei, ar mai fi una alta de zis despre serie, dar în mare cam asta e. Nu vreo mare piesă a literaturii fantasy, dar în tot cazul cu câteva aspecte care o fac originală. Bine, și se știe, scriitorii mei favoriți sunt alții…

14 gânduri despre „Jorg of Ancrath: violator sau băiat de treabă?

  1. Aceasta este o discutie tare complexa si sper sa avem ocazia intr-o zi sa o purtam, dar mecanizarea are destul de putin de a face direct cu egalitatea. Nu uita ca in trecut barbatii facea toate muncile, inclusiv bucatarie, croitorie sau matematica. Iar femeile ingrijeau gospodaria si cresteau copii, munci mai solicitante fizic decat multe dintre cele facute de barbati. Industrializarea si revolutia tehnologica a facut ceva foarte important si anume a crescut enorm cererea de forta de munca, forta care nu a mai putut fi acoperita de doar jumatate din umanitate. Aceasta cerere crescuta combinata cu scaderea necesarului ca femeia sa stea toata viata acasa (aici cel mai important rol l-a avut pilula anticoaceptionala, dar si sistemul de gradinite sau cresterea sperantei de viata a bunicilor) au dus la o tendinta de ecihilibrare a balantei.

    In final, aceasta atragere a jumatate din umanitate in campul muncii a dus la dezvoltarea socio-economica din tarile vestice.

    1. Da, să ai grijă de copii și casă de dimineața până seara e solicitant, dar majoritatea muncilor – agricultură, fierărie, minerit – implicau nu doar rezistență la efort ci și momente în care trebuia să recurgi deodată la o forță fizică foarte mare, pentru un timp fie el și scurt, pe care femeile, cu masa lor musculară mai redusă nu o puteau furniza. Plus că în momentul instaurării patriarhatului distincțiile erau mut mai clare (fugăritul bizonului și doborârea lui dintr-o lovitură erau mai complicate pentru femei).
      Cred că e un caz în care avem amândoi dreptate sau, mă rog, dreptatea e completă dacă aduni motivele zise de mine cu motivele zise de tine.
      Dar eu tot mă tem că o revenire la sălbăticie ar readuce lucrurile la starea inițială; nu fără rezistență poate.

  2. In ceea ce priveste Broken Empire, sa nu uitam ca nu e fictiune istorica. Pentru mine nu este tentant faptul ca Lawrence foloseste lumea Evului Mediu european. Cu ceva munca scriitorul poate construi o lume fantasy sau una post-apocaliptica in care sa existe roluri pentru femei. Lawrence putea sa o faca dar a ales calea usoara. Eu nu voi citi aceasta serie, dar sunt in minoritate, pentru ca din punct de vedere comercial ceea ce face autorul este o alegere buna. O astfel de serie se vinde mult mai bine decat cele care se petrec in alte decoruri si in care exista un mai mare echilibru intre femei si barbati (vezi Hurley, Bennett, Abraham, Bear; in trilogia Eternal Sky de Elizabeth Bear exista chiar un echilibru perfect intre femei si barbati, intre numarul de pagini in care apar personajele feminie si masculine, intre rolurile lor, fara sa se piarda nimic din logica si coeziunea universului).

    Daca tot vorbim de echilibru, nu stiu daca ai citit The Man Who Bridged the Mist de Kij Johnson, dar acolo exista o alternanta perfecta intre femei si barbati. Adica niciodata in poveste nu apar consecutiv doua personaje de acelasi sex.

    Un alt experiment interesant este cel pe care il face Scalzi in Lock In, in care abia la sfarsit (un fel de spoiler) iti dai seama ca habar nu ai care e sexul personajului principal. Exista chiar doua carti audio, una narata de un barbat si cealalta de o femeie. Mi se pare o carte ideala de dezbatut intr-un Club de carte pentru ca desi nu exista niciun fel de indiciu cu privire la sexul personajului, fiecare cititor termina romanul cu un anumit sex in minte.

    1. Adevărul e că și eu voiam să subliniez asta, că Lawrence putea să aleagă să-și imagineze o lume altfel construită, dar n-am vrut să mă mai lungesc. Pe de altă parte, în lumea aia, așa cum a creat-o el, era plauzibil ca lucrurile să stea așa și în continuare cred că acuzațiile de misoginism care i s-au adus nu se susțin 100%, din motivele pe care le-am explicat.
      Și, că ne place sau nu, oamenii răi au adesea succes în viață, așa că i-am dat puncte pentru realism.
      Judecând după recenziile care i se făcuseră și eu eram decisă inițial să nu-l citesc, dar până la urmă m-am răzgândit, în ideea că nu citesc numai ceea ce mă reconfortează, ci și ceea ce mă poate provoca. Dar în final n-a fost așa o provocare pe cât aș fi zis.

      1. Tu inca mai ai sperante sa gasesti ceva care sa te provoace intr-o carte in care un scriitor american creeaza o lume inspirata din ceea ce crede el ca era lumea medievala europeana? 🙂 Mie de foarte mare ajutor imi este Goodreads. O carte cu atatea ratings ca si Prince of Thorns sigur nu va reprezenta o provocare.

        Nu am citit seria Broken Empire, asa ca nu pot spune cat de realista este, dar indiferent la care epoca ne referim, oamenii care ajung conducatori si reusesc sa se mentina acolo, sunt in primul rand cei care se pricep cel mai bine sa faca compromisuri. Exista dintre sutele de regi ai Europei, vreunul cu un drum asemanator cu cel al lui Jorg?

        1. Eu nu mă iau după ratinguri nici în bine, nici în rău, mă uit care-i subiectul și pe urmă o încep. Dacă nu mă face deloc curioasă nu continui. Deși de obicei găsesc eu motive să fiu curioasă.
          Da, e o provocare să citești personaje care nu se încadrează în clișeele cu care te-ai obișnuit. Deși paradoxul este că Jorg, cu toate că e atipic, nu e un personaj complex; practic el are doar câteva trăsături în baza cărora reacționeză, în funcție de situație, dar aceste câteva trăsături nu se combină așa cum ne-au obișnuit canoanele genului.
          Eu nu citesc neapărat ca să-mi fie comod; de aia am continuat și cu The Daylight War și nu mi-a părut rău.

          Cât despre regii Europei, nu le știu istoriile așa de bine. Am doar o bănuială că Henric al VIII-lea al Angliei nu ar fi de acord cu tine apropo de compromisuri. 🙂
          Cred că nu era vorba să se priceapă cel mai bine la compromisuri, ci să se priceapă cel mai bine să combine compromisurile cu cruzimea. Până la urmă, să nu uităm că era vorba despre monarhii absolutiste. Oamenii se credeau sincer unșii lui Dumnezeu.
          Și da, Jorg mai face și el compromisuri, dar scenele astea nu i-au prea ieșit lui Lawrence. Pe de altă parte, personajul e psihopat în mod clar, dată fiind experiența pe care-a avut-o și faptul că și taică-su era un psihopat (taică-su nu prea e reușit ca personaj).

          1. Pentru mine comoditatea cartii nu conteaza atata timp cat are relevanta atat pentru cunoasterea mea, cat si a universului inconjurator. Iar carti ca si Broken Empire chiar nu le consider deloc relevante pentru cardiologul si tatal Tudor Ciocarlie, care munceste si traieste in secolul XXI 🙂 Sau ma rog, pentru unii pot sa fie distractie si escapism pur, dar nu ma aflu printre cei care doresc sa scape in astfel de universuri.

            Anglia este o situatie speciala pentru ca e o insula. Henric nu ar fi putut face ceea ce a facut daca ar fi fost regele Frantei, de exemplu 🙂 Dar eu ma refeream la intregul drum al lui Jorg. Tocmai asta e. Niciodata un psihopat evident nu va ajunge sa conduca o tara. Henric cand a ajuns rege era cel mai cultiva monarh din Europa, mare iubitor de arta si artist el insusi, foarte popular atat la curte cat si printre supusi, adica opusul unui psihopat, iar deciziile pe care le-a luat (cel putin pana ce diabetul i-a distrus creierul si trupul) erau mult mai complexe decat simpla cruzime: „His desire to provide England with a male heir – which stemmed partly from personal vanity and partly from his belief that a daughter would be unable to consolidate Tudor power and maintain the fragile peace that existed following the Wars of the Roses – led to the two things for which Henry is most remembered: his six marriages and his break with the Pope (who would not allow an annulment of Henry’s first marriage) and the Roman Catholic Church, leading to the English Reformation.”

            Si nu-mi mai vorbi de Henric, ca-mi amintesc de cat de interesante, incomode si bine scrise sunt cartile lui Hilary Mantel fata de majoritatea celor epic-fantasy, si chiar ajung sa mai citesc deloc acest subgen 🙂

            1. Ei, Jorg nu era chiar un psihopat evident, adică unul care umbla făcând spume la gură și torturând oameni în stânga și dreapta fără motiv, ci mai degrabă un tip care nu-și impunea prea multe restricții în drumul către ceea ce voia să obțină. Și, oricum, seria tratează despre ascensiunea lui, nu știm cât ar fi reușit să-și mențină puterea. Lawrence arată chiar că uneori oamenii sunt păcăliți de propriile lor așteptări, tocmai pentru că ei, spre deosebire de Jorg, nu se așteaptă ca el să facă unul sau altul dintre lucrurile pe care le va face.
              Mie-mi place să încerc să-mi mai zgâlțâi din când în când comoditățile, inclusiv pe alea literare, de aici lecturi ca asta sau ca Daylight War.

              Cunosc dorința și zbaterile lui Henric de a avea un moștenitor, dar serios acum: două soții executate, dintre care Ann Boleyn în mod evident pentru ca el să se poată recăsători cu Jane Seymour? Și prima soție, Catherine de Aragon, ținută până la moarte departe de fiică-sa, Mary (viitoarea regină Mary) cu care nu avea voie nici să corespondeze? Și Elizabeth, fiica lui cu Ann Boleyn, declarată bastardă? Nu știu dacă poți scuza aceste cruzimi invocând un scop mai înalt.
              (Așa poți să-i găsești scuze și lui Jorg, în contextul cărții: urmează potențiala distrugere a lumii și el se crede cel mai capabil să se opună cu succes acestei chestii.)
              Uite, alți regi, cum ar fi fiică-sa, Elizabeth, și hedonistul ăla de Charles al II-lea nu s-au mai omorât atâta cu firea dacă n-au avut moștenitori, au trecut coroana altcuiva și gata. Charles al II-lea, mai ales, era în aceeași situație, căsătorit cu o prințesă portugheză care nu putea avea copii, dar de care a refuzat să divorțeze (având, în schimb, bastarzi cu duiumul… hm! nu știu dacă ăsta e cel mai bun exemplu.).

              Nuș cum se face că lui Hilary Mantel nu i-a venit încă rândul. Dar promit să cercetez.

              A, nu prea știu cine și-ar dori să scape cu adevărat în universul lui Jorg. Așa, să-l vizitezi din fotoliu, în siguranța locuinței tale, da, poate, dar chiar să trăiești acolo pe bune, nu cred că ar fi mulți care și-ar dori-o.
              De fapt, cred că nici eu n-aș dori să trăiesc în vreunul dintre universurile cărților fantasy pe care le citesc; poate în sf-uri, cu condiția să nu fie distopii.

              1. Pai tu ai spus ca Jorg „e psihopat în mod clar” 🙂 Eu nu am citit seria, deci ma bazez doar pe ce spui tu. Daca nu era psihopat atunci despre realismul drumului sau se poate discuta, dar daca era psihopat nu ar fi putut ajunge rege. Ai citit I Am Not a Serial Killer? Psihopatii nu pot functiona decat cu greu la periferia societatii si nu se pot controla decat cu un mare efort si descarcandu-se in meserii ca si lucrator la Pompele funebre.

                Trebuie neaparat sa citesti Wolf Hall. Cromwell e unul dintre cele reusite personaje din literatura ever. Politica lui Henric a fost extrem de complexa si multe dintre deciziile lui au fost luate de fapt de Cromwell. Oricum, avand in vedere ca Henric era un barbat care putea avea oricand orice femeie dorea indiferent de statutul marital al lui sau al ei, deciziile lui cu privire la sotii nu le poti explica decat politic. Iar un alt amanunt care trebuie luat in vedere este ca dinastia Tudorilor a domnit practic in timpul revolutiei care a insemnat desprinderea de catolicism. Astfel se explica sutele de executii ordinate de Tudori (numai Henric se pare ca a ordonat 88). Chiar am citit undeva acum cativa ani despre multele si surprinzatoare similitudini dintre domnia lui Henric in Anglia si Revolutia Franceza.

    2. Cred că la scriitorii enumerați de tine l-aș adăuga și pe Peter V Brett cu seria The Daylight War. Care pornește de la o societate destul de agresivă și de represivă la adresa femeilor și arată cum în cadrul ei anumite femei reușesc să-și construiască propriul lor pol de putere, uneori încălcând regulile (Leesha), alteori jucând în aparență în cadrul lor (Inevera) și uneori ajutate de partenerul lor (Rena).
      Nu e o egalitate de genuri dar e o luptă în direcția asta acolo. Deși subiectul e cu totul altul…
      Deși, dacă mă gândesc bine, în seria lui Brett întâlnești mult mai multe comportamente manifest misogine decât la Lawrence.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.