Jose Luis PeixotoNici o privire (2000)

Titlu original: Nenhum Olhar

Editura Polirom, 2009

Traducere Clarisa Lima

Nu se poate vorbi despre un subiect în acest roman despre destinul unor personaje anume dintr-un sat metaforic în care e mereu august și mereu caniculă. Lumina, căldura sunt adevăratele personaje și impresia cu care rămâi când închizi cartea. Personajele au consistența unor umbre proiectate pe pământ sau pe ziduri de lumina aceasta nemiloasă. Sub căldura cotropitoare, oamenii se târăsc amorțiți, atât de amorțiți încât nu mai sunt capabili decât de suferință, pentru că soarele le înghite energia de a se lupta cu ea și de a i se smulge. E o lume rurală, arhaică, în care bărbații au nume biblice, ca unii ce-s meniți să realizeze lucruri, să ducă mai departe familia etc și în care femeile nu au nume, fiind definite prin rolurile ce le revin pe Pământ: soția, mama, prostituata oarbă, sora, bucătăreasa. În ciuda acestui fapt, toți sunt egali în fața durerii și a nefericirii, care nu fac asemenea discriminări și pe care le îndură cu resemnare, fără speranță. După asemenea vieți, moartea este îmbrățișată fără proteste, fiind, de altfel, singura experiență și poate singurul lucru, în toată viața lor, care le aparține cu adevărat.

Singurul mereu fericit este Diavolul. În rest, toți umblă pe sub soare suferind aproape continuu, de-ți vine să dai cu cartea de pereți. După care îți aduci aminte că autorul a scris-o la numai 23 de ani și că e firesc ca la 23 de ani să fii îndrăgostit de suferință, cu condiția, firește, să n-o fi cunoscut direct. Și continui, din respect pentru acest demers mult mai matur decât anii, mult prea matur pentru un prim roman, iertând tacit acumularea de fraze pe care la prima vedere îți vine să le expediezi drept afectări teribiliste, numai ca să descoperi, la o a doua vedere, pe care, cu încăpățânare, le-o arunci, că un sâmbure de adevăr se insinuează totuși în străfundurile lor.

Mă întreb dacă această lume veșnic fierbinte nu e Iadul, dat fiind că Diavolul e singura prezență supranaturală, că el oficiază și căsătoriile și înmormântările. Dacă nu e un Iad la care personajele biblice au fost condamnate după ce și-au ratat misiunea, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu a murit sfâșiat de câini. Pentru că nu pot să nu asociez figura uriașului din prima parte a cărții cu Dumnezeu. Mă gândesc că Iosif de aceea îl caută la nesfârșit numai pentru a fi zdrobit de fiecare dată în bătaie, fără ca măcar să se apere, pentru că nu poți să ridici mâna asupra lui Dumnezeu și nici socoteală nu poți să-i ceri, îl poți privi numai, ca un reproș viu, până când te mai face o dată una cu pământul. Sau poate că Dumnezeu este soarele acesta necruțător, implacabil. Sau poate, dând Diavolului rolul de oficiant al ceremoniilor sacre și simultan de principal bârfitor al satului, Peixoto o fi vrând pur și simplu să spună că religia a pierdut de mult contactul cu divinitatea.

Se poate vorbi de realism magic, poate chiar de suprarealism, nu am conceptele foarte clare așa că nu o să fac categorisiri. Peixoto a fost asemuit lui Marquez și Saramago; mie toată atmosfera mi-a reamintit mai mult de Pedro Paramo a lui Juan Rulfo (care însă mi-a plăcut atunci când am citit-o). Unii s-au declarat fascinați de suferința nesfârșită din paginile acestei cărți, mie exact aia mi s-a părut excesivă, superficială, tratată din exterior, abordată numai din metafore căutate. Obositor. Și-mi amintesc că și în Cimitirul de piane Peixoto folosește aceeași idee a repetării destinului de la o generație la alta, pe care dacă am întâlni-o în telenovele am numi-o truc ieftin, dar pentru că e în cartea unui tip pe care l-a lăudat Jose Saramago nu îndrăznim asta și o considerăm ceva de o inexprimabilă înțelepciune care nouă ne scapă. Dacă mă asigură cineva că Peixoto a scris un al treilea roman, unul în care NU se mai întâmplă chestia asta, promit să-l citesc. Dacă nu, nu.

Anunțuri