Cărţi: Note de lectură

Când zorzoanele sufocă povestea

Am început asta ca un comentariu la recenzia făcută de fansf romanului „Anotimpul pumnalelor” de Șerban Andrei Mazilu, dar se lungea prea tare, așa că am decis s-o transform în postare pe blog. Pentru că, am mai zis, nu cred că e bine să lăudăm excesiv nișe cărți numai ca să-i încurajăm pe autorii români. Autorii români să facă bine să scrie. Bine. Și, ca să fie clar, singurul motiv pentru care continui lectura e pentru că-i vorba de un autor român și sper ca până la final ceva-ceva să mai reabiliteze romanul.

Mie, până acum, „Anotimpul pumnalelor” mi se pare imposibil de citit din cauza stilului ornamentat și pretențios în care e scrisă. Orice cuvânt dintr-o frază care poate avea un adjectiv are cel puțin unul. Multe dintre ele sunt căznite. Are niște virgule absolut tulburătoare între subiect și predicat și altele și mai tulburătoare înainte de „și” (acolo unde nu e cazul, ca să fie clar). Personajele nu vorbesc normal; ele zâmbesc „frugal”, șoptesc, șuieră printre dinți, exclamă teatral, țipă ascuțit, mormăie dezamăgite, urlă disperate (poți urla și calm, oare?) scrâșnesc din dinți – și asta la fiecare replică. Eu n-am dat încă peste cineva care să vorbească normal, și-s la pagina 83. A, perla perlelor este următoarea: „șopti el ușor răgușit tabacic”.

Dialogurile sunt o suferință continuă, fiind total lipsite de naturalețe.

Până acum nu e clar care e intriga, nici măcar în linii mari. Personajele nu sunt consecvente cu ele însele. (Ditamai asasinul profesionist se duce să doarmă în mansarda clientei sale – la invitația acesteia!!! – și e prins de gărzile pe care aceea le chemase pretinzând că au călcat-o hoții; pueril. Asta pentru că el, asasinul, uitase că se trecuse la ora de vară!!!!!!!!!). Caracterizarea personajelor e grosolană, autorul vrea să fie sigur că ne e clar de la început cine e rău, că poate noi singuri nu ne putem prinde. Ba mai mult, ne-o și repetă, că poate am uitat de la o pagină la alta că episcopul e „un sadic dement” și „un smintit în robă”, iar contesa e ambițioasă, lucruri pe care nu le zice un alt personaj despre el, ci vocea auctorială.

Uite câteva fraze, la întâmplare:

– Dar nimic din tot ce i se întâmplase vreodată nu era și nu mai putea fi considerat obișnuit, creierul cedând finalmente insistenței cu care distopicul acum îi călca în picioare rămășița de echilibru mintal. (Distopicul acum! Distopicul acum! Pe bune, distopicul acum!!!!)

– Contele Mequette, un personaj relativ necunoscut prin faptul că nu-i atrăsese niciodată atenția în mod deosebit, încetase din viață.

– Fumul prafului de pușcă ars levită leneș disipându-se bezmetic (?!)

– Chiar și așa, cu toate talentele lui, cu aspectul ce-o atrăgea prin aerul unui bărbat de duzină, X rămânea încă un posibil-viitor cadavru.

Cu figura pulverizată de șoc, tânăra servitoare ridică privirea către stăpâna sa. (Nu, nu avusese loc nicio explozie care s-o desfigureze, fata era șocată de ceea ce văzuse).

– Stafia stacojie despica și își împlânta arma în trupurile lor cu patos, împroșcând întreg tabloul cu pete purpurii.

– (…) se desprinsese de brațul lui și episcopul aproape că răsuflă ușurat, dar parcă dinadins savuroasa blondă țopăi înaintea lui și se așeză picior peste picior pe marginea fântânii. (Notă către autor: femeile fatale nu țopăie, în general).

– (…) adăugă plimbând tăișul peste partea dezgolită a pieptului ei bombat, apoi o retrase brusc, făcând aerul să vibreze ascuțit.

– Aproape panicată, cu o mină electrică, încercă zadar să identifice măcar unul dintre inchizitorii care fuseseră instruiți s-o păzească; îl spurcă în gând pe spion, mai mult înjurându-se și pe sine pentru neatenție, dar mimă totuși o grimasă benevolă.

În fine, poate pe undeva pe aici, pe sub replicile teribiliste (am exemple și de-astea, dar nu le mai dau aici) și pe sub frazele astea căznite o fi un univers. O fi o poveste. Dar, ori de câte ori îmi iau avânt cu lectura, mă poticnesc într-o frază ca alea de mai sus. O să o termin, am zis, dar din ce-am văzut până acum sper sincer ca fantasy-ul românesc să aibă mai mult de-atât de oferit, dacă nu acum, atunci pe viitor.

Eu sunt o ființă sensibilă în general. Mă simt eu prost când spun ceva neplăcut despre munca altcuiva și știu din proprie experiență ce înseamnă să citești critici la adresa unei scrieri în care ai pus suflet. Aș fi vrut să scriu chestii de laudă despre cartea asta, zău că ne-ar trebui un roman fantasy mișto autohton. Dar, așa cum e scris, nu-i ăsta. Și zău că autorilor români trebuie să le mai spună cineva și pe unde greșesc, pentru că noi avem în general patru atitudini față de ai noștri:

– laude disporporționate, zise nu din tot sufetul, ci pentru încurajare

– refuzul de a-i citi din pornire, pentru că știm noi că românii nu scriu bine; asezonat, adesea, cu o remarcă batjocoritoare despre textul pe care știutorul respectiv nu l-a citit (dar știe el că nu-i bun).

– critici bazate în mai mare măsură pe antipatii personale sau pe apartenența la diverse grupuri și gășculițe

– o tăcere care înseamnă o opinie negativă, ascunsă însă ca să nu se supere nimeni în această mică lume în care toți se știu unii pe alții, „că nu se știe când ai nevoie”.

Nici nu știu care dintre astea face mai mult rău.

26 de gânduri despre „Când zorzoanele sufocă povestea

  1. Un roman fantasy românesc pe care l-am citit și care mi-a plăcut (deși a avut și câteva elemente mai puțin pe gustul meu) este (…)Coșmarul lui Crâznic, despre care am scris aici http://www.cititoruldecarti.ro/si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul-oliviu-craznic/. Anotimpul pumnalelor îl am pe lista cu lecturi (e chiar primul în teancul uriaș care stă la coadă). L-am împrumutat de la un prieten fix ca să le dau o șansă scriitorilor români care, săracii, adesea sunt sufocați de stereotipuri nemeritate. O să-mi dau cu părerea la final…

  2. Eu am trecut peste stil (am discutat cu editorul despre asta pe larg, dar pe facebook) și am lăudat povestea, care are cam ce mi-am dorit eu: intrigă, decor, acțiune, personaje.

    1. De aia e bine să existe un editor, un redactor etc. Eu aștept intriga să se desfășoare. Și mi se pare lăudabil oricum că autorul a găsit timpul și voința să scrie un roman. Dar…

  3. Nu ştiu cum o fi povestea în sine, dar, judecând după citatele de mai sus, romanul pare scris într-un stil mizerabil. Şi zău că NU pricep cum a putut cineva să-l blagoslovească cu o cronică elogioasă (ca aia la care ai vrut să comentezi iniţial).
    Luându-mă după recenzia fanului SF, aş fi cumpărat cartea. Însă citatele pe care le-ai redat aici m-au condus la concluzia că n-aş reuşi să citesc mai mult de două sau trei pagini din ea.
    Sincer, nu cred că un om care scrie aşa, fie el român sau nu, trebuie încurajat să continue. Poate fi cel mult ajutat şi îndemnat să-şi schimbe stilul, dacă e în stare. Că zorzoanele nu-s doar prea multe, ci şi de-a dreptul ridicole. Cel puţin după gustul meu.

    1. Autorul, din câte am înțeles, nu locuiește în România și și-a scris primul roman în engleză. Am recunoscut unele formulări din engleză – n-am mai dat exemple – care în română nu merg. E complicat când pendulezi între două limbi.
      Eu nu zic să nu citească oamenii cartea. E mai bine, cred eu, să decidă cum e după ce o citesc, nu să se ia după mine. Sunt însă de părere că trebuie să nu li se creeze așteptări disproporționate legat de aceasta.

      1. Nici eu nu zic să n-o citească. Spuneam doar că nu cred că EU aş putea s-o citesc, dacă e scrisă aşa.

        Cât despre pendularea între două limbi, cred că e de dorit să scrii literatură în cea pe care-o stăpâneşti mai bine şi să laşi transpunerea în cealaltă pe seama unui traducător bun. Am dat şi eu peste câteva texte (n-am reţinut numele autorilor) care păreau gândite în engleză şi traduse prost în română.

    2. Tușică, de recenzii politicoase ai auzit? Eu am făcut o mulțime, în special autorilor români, pentru că n-am avut inima să-i înjur sau să le spun că scriu prost (și am dus la capăt chiar și Demnetul lui Dan Doboș, cu care efectiv m-am chinuit – nu c- ar fi fost prost, ci pentru că stilul și subiectul nu mi-au plăcut ), că scriu mizerii sau că mi-au scrântit neuronii.
      Cu siguranță că pe termen lung nu cred că le-am făcut un serviciu, dar așa am decis la momentul respectiv. Uneori să nu par redus sau fraier, că poate nu m-am prins eu ce-a vrut să zică autorul, dacă el a zis ceva de geniu și mie mi-a trecut pe lângă ureche, alteori ca să fiu discret, alteori pentru încurajare.
      Dar am trecut de multe ori peste defectele inerente oricărui scriitor și am căutat să extrag ce e mai bun: am continuat cartea pentru personaje, pentru intrigă sau pentru decor. Dar am dus-o la bun sfârșit.
      În concluzie, nimeni nu-i perfect, oricine poate greși, așa că nu trebuie să se ia cineva neapărat după mine sau după Laura, mai bine să se convingă singur.

      1. Eu nu mă iau după Laura, ci după citatele extrase de ea. 🙂
        Sincer, nu ştiu dacă am auzit sau nu de „recenzii politicoase”, dar cred că utile sunt numai cele obiective. Celelalte nu fac nimănui NICIUN serviciu real, nici măcar pe termen scurt. 😦

        Încă n-am citit DemNet, dar m-ai făcut curioasă. 🙂

      2. Eu acolo unde cred că autorul e mai deștept decât mine și de aia nu l-am priceput chiar o recunosc. Și am încercat și eu să trec peste hopurile de stil. Și-am trecut peste unul, și-am mai trecut peste unul și încă peste unul, mai ceva ca opritoarele alea care-s puse ca să oblige șoferii să reducă viteza. Și-am tot făcut așa până când, de atâtea hopuri, vorba autorului nostru, „bărbia începu să-mi vibreze involuntar și zgomotos”. Și până la pagina 83 nu am găsit nimic care să mă facă să citesc în continuare, în afară de propria mea încăpățânare. Iar cu aia venisem de-acasă.

        1. Laura, în strict cazul de față, faza cu autorul mai deștept e o ironie (recunosc și eu când e autorul mai deștept, așa cum am făcut în cazul lui Rajaniemi, doar nu le-ajung nici până la genunchiul broaștei multor autori) pentru prețiozități și scremete cu alură de tratate științifice sau filozofice.
          Am zis că stilul nu face totul, iar răbdarea fiecăruia e… a fiecăruia.
          Hai c-o lungim și-aici și chiar nu mai muncim deloc. Eu mă retrag. Promit! 🙂

  4. Pardon de comentariul de mai sus, s-a pierdut ce am scris.

    Mi-e lene sa revin cu toata polologhia, mentionez doar un lucru. Se pare ca exista cele 4 atitudini le criticilor vs autori si cel putin cateva dintre ele ale criticilor vs critici. 😀

    1. 1) N-am pretenție de critic, citesc de plăcere, scriu despre respectiva carte cu o plăcere mult mai mică.
      2) Nu sunt critic vs autor, ci încerc să-i fac un bine.
      3) Critic vs. critic nici atât.

      1. Glumeam, in caz ca m-am pierdut printre fraze.

        PS: o sa renunt la comentarii pe wp.com pana nu rezolva problemele idioate de logare.

  5. recenziile politicoase nu fac bine autorului. după 2-3-4 recenzii politicoase autorul se poate crede buricul pămîntului și, cînd vine o recenzie care cam dă cu el de pămînt, zice că are ăla ceva cu el. cînd citesc o recenzie o fac pentru a vedea o părere despre carte și mă aștept ca ea să fie sinceră. recenziile politicoase fac rău tuturor. inclusiv celor care le scriu, pentru că au mari șanse să rămînă fără cititori. de ce aș citi recenzii politicoase?

    1. O greșeală de exprimare, care s-a transformat într-o greșeală tactică. Cred că încet-încet am să renunț la recenziile făcute autorilor români, văd că nu iese bine nicicum. Dacă-i lauzi, nu le faci bine, pentru că oricum ei scriu prost și vor scrie prost în continuare, chiar dacă nu ești singurul căruia i-a plăcut ce-au scris (nu neapărat cum au scris, să ne înțelegem), dacă-i critici iar nu le faci bine și ai ceva cu ei, iar dacă nu-i citești deloc… Deci până la urmă eu am greșit cel mai mult și eu sunt răul adevărat atunci când am lăudat această carte sau alte cărți, lăudate la rândul lor și de alții, la fel cum și această carte va fi.
      Bun, am înțeles, mă retrag.

      1. Eu am scris despre carte, n-am zis nimic despre recenzia ta și nu înțeleg de ce te victimizezi atâta. Ai exprimat o părere despre o carte. Eu am altă părere.Tu n-ai decât să ți-o susții în continuare pe-a ta cu contraargumente, dacă crezi în ea. Iar această carte este prost scrisă, indiferent de intrigă, univers, alea-alea – care oricum mie în continuare nu mi se par interesante – și indiferent câți alții o s-o mai laude (poate tot așa, cu intenția de a face bine sau poate chiar plăcându-le, deși nu înțeleg cum se poate). Nimic n-o să mă poată face să spun că e bine scrisă pentru că nu este, și deja acum nu mă mai refer doar la frazare.
        Asta nu înseamnă că toți scriitorii români scriu prost, da? Oliviu scrie bine. Dănuț Ungureanu și Marian Truță scriu bine. Poftim exemple de autori români despre care eu afirm că scriu bine, iaca.

  6. să înțeleg că aceia care scriu recenzii sînt mai țanțoși în orgolii decît scriitorii? măi să fie! important e să fii sincer cînd scrii, să scrii ce crezi. nu să exprimi o părere și dup-aia să zici că, de fapt, tu nu aia crezi, dar ai vrut să fii politicos. dar asta e părerea mea, așa cum va fi alegerea mea dacă voi mai citi recenzii pe care nu le cred nici autorii lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.