Am început asta ca un comentariu la recenzia făcută de fansf romanului „Anotimpul pumnalelor” de Șerban Andrei Mazilu, dar se lungea prea tare, așa că am decis s-o transform în postare pe blog. Pentru că, am mai zis, nu cred că e bine să lăudăm excesiv nișe cărți numai ca să-i încurajăm pe autorii români. Autorii români să facă bine să scrie. Bine. Și, ca să fie clar, singurul motiv pentru care continui lectura e pentru că-i vorba de un autor român și sper ca până la final ceva-ceva să mai reabiliteze romanul.

Mie, până acum, „Anotimpul pumnalelor” mi se pare imposibil de citit din cauza stilului ornamentat și pretențios în care e scrisă. Orice cuvânt dintr-o frază care poate avea un adjectiv are cel puțin unul. Multe dintre ele sunt căznite. Are niște virgule absolut tulburătoare între subiect și predicat și altele și mai tulburătoare înainte de „și” (acolo unde nu e cazul, ca să fie clar). Personajele nu vorbesc normal; ele zâmbesc „frugal”, șoptesc, șuieră printre dinți, exclamă teatral, țipă ascuțit, mormăie dezamăgite, urlă disperate (poți urla și calm, oare?) scrâșnesc din dinți – și asta la fiecare replică. Eu n-am dat încă peste cineva care să vorbească normal, și-s la pagina 83. A, perla perlelor este următoarea: „șopti el ușor răgușit tabacic”.

Dialogurile sunt o suferință continuă, fiind total lipsite de naturalețe.

Până acum nu e clar care e intriga, nici măcar în linii mari. Personajele nu sunt consecvente cu ele însele. (Ditamai asasinul profesionist se duce să doarmă în mansarda clientei sale – la invitația acesteia!!! – și e prins de gărzile pe care aceea le chemase pretinzând că au călcat-o hoții; pueril. Asta pentru că el, asasinul, uitase că se trecuse la ora de vară!!!!!!!!!). Caracterizarea personajelor e grosolană, autorul vrea să fie sigur că ne e clar de la început cine e rău, că poate noi singuri nu ne putem prinde. Ba mai mult, ne-o și repetă, că poate am uitat de la o pagină la alta că episcopul e „un sadic dement” și „un smintit în robă”, iar contesa e ambițioasă, lucruri pe care nu le zice un alt personaj despre el, ci vocea auctorială.

Uite câteva fraze, la întâmplare:

– Dar nimic din tot ce i se întâmplase vreodată nu era și nu mai putea fi considerat obișnuit, creierul cedând finalmente insistenței cu care distopicul acum îi călca în picioare rămășița de echilibru mintal. (Distopicul acum! Distopicul acum! Pe bune, distopicul acum!!!!)

– Contele Mequette, un personaj relativ necunoscut prin faptul că nu-i atrăsese niciodată atenția în mod deosebit, încetase din viață.

– Fumul prafului de pușcă ars levită leneș disipându-se bezmetic (?!)

– Chiar și așa, cu toate talentele lui, cu aspectul ce-o atrăgea prin aerul unui bărbat de duzină, X rămânea încă un posibil-viitor cadavru.

Cu figura pulverizată de șoc, tânăra servitoare ridică privirea către stăpâna sa. (Nu, nu avusese loc nicio explozie care s-o desfigureze, fata era șocată de ceea ce văzuse).

– Stafia stacojie despica și își împlânta arma în trupurile lor cu patos, împroșcând întreg tabloul cu pete purpurii.

– (…) se desprinsese de brațul lui și episcopul aproape că răsuflă ușurat, dar parcă dinadins savuroasa blondă țopăi înaintea lui și se așeză picior peste picior pe marginea fântânii. (Notă către autor: femeile fatale nu țopăie, în general).

– (…) adăugă plimbând tăișul peste partea dezgolită a pieptului ei bombat, apoi o retrase brusc, făcând aerul să vibreze ascuțit.

– Aproape panicată, cu o mină electrică, încercă zadar să identifice măcar unul dintre inchizitorii care fuseseră instruiți s-o păzească; îl spurcă în gând pe spion, mai mult înjurându-se și pe sine pentru neatenție, dar mimă totuși o grimasă benevolă.

În fine, poate pe undeva pe aici, pe sub replicile teribiliste (am exemple și de-astea, dar nu le mai dau aici) și pe sub frazele astea căznite o fi un univers. O fi o poveste. Dar, ori de câte ori îmi iau avânt cu lectura, mă poticnesc într-o frază ca alea de mai sus. O să o termin, am zis, dar din ce-am văzut până acum sper sincer ca fantasy-ul românesc să aibă mai mult de-atât de oferit, dacă nu acum, atunci pe viitor.

Eu sunt o ființă sensibilă în general. Mă simt eu prost când spun ceva neplăcut despre munca altcuiva și știu din proprie experiență ce înseamnă să citești critici la adresa unei scrieri în care ai pus suflet. Aș fi vrut să scriu chestii de laudă despre cartea asta, zău că ne-ar trebui un roman fantasy mișto autohton. Dar, așa cum e scris, nu-i ăsta. Și zău că autorilor români trebuie să le mai spună cineva și pe unde greșesc, pentru că noi avem în general patru atitudini față de ai noștri:

– laude disporporționate, zise nu din tot sufetul, ci pentru încurajare

– refuzul de a-i citi din pornire, pentru că știm noi că românii nu scriu bine; asezonat, adesea, cu o remarcă batjocoritoare despre textul pe care știutorul respectiv nu l-a citit (dar știe el că nu-i bun).

– critici bazate în mai mare măsură pe antipatii personale sau pe apartenența la diverse grupuri și gășculițe

– o tăcere care înseamnă o opinie negativă, ascunsă însă ca să nu se supere nimeni în această mică lume în care toți se știu unii pe alții, „că nu se știe când ai nevoie”.

Nici nu știu care dintre astea face mai mult rău.

Anunțuri