Peter V. BrettThe Demon Cycle

Imaginați-vă un copil, singur în mijlocul unei câmpii întunecate, înconjurat de demoni, supraviețuirea lui depinzând de abilitatea cu care a trasat în jurul lui simbolurile protectoare. Un iepure năuc, nimerit din greșeală în cerc, poate șterge desenul în goana lui panicată, lăsându-l fără apărare în fața creaturilor ucigașe.

Asta e imaginea care-mi vine de fiecare dată în minte când mă gândesc la seria lui Peter V. Brett, The Demon Cycle, compusă până acum din romanele The Painted Man (2008), The Desert Spear (2010), The Daylight War (2013) și The Skull Throne (2015). O lume în care omenirea supraviețuiește cu greu atacurilor nocturne ale demonilor, care, dacă nu ar exista simbolurile protectoare, ar distruge orașe întregi într-o singură noapte. Sunt diferite soiuri de demoni, demoni lemnoși, demoni de stâncă, demoni mimetici și demoni mentați. Firește că există și o profeție, despre un Salvator sau Eliberator (Deliverer) care să scape omenirea de acest blestem, dar, aici e partea mișto, în seria asta avem doi candidați, ambii foarte convingători, la acest rol. Unul dintre ei, Arlen Bales, puștiul de mai sus, care și-a văzut mama ucisă de un demon, nu vrea să fie un Mesia, refuză cu încăpățânare să fie împins în acest rol și crede în acțiunea individuală, dar talentul lui de a crea simboluri protectoare din ce în ce mai eficiente și abilitatea în lupta cu demonii îi determină pe mulți să creadă că el e cel profețit. De anii lui formativi se ocupă primul roman din serie, The Painted Man, publicat de Nemira cu titlul Omul pictat.

Un Mesia pătat

Ei bine, cititorii cărora le-a plăcut romanul vor avea o mare surpriză trecând la cel de-al doilea, când se vor pomeni că-l simpatizează pe Ahman Jardir, celălalt potențial Salvator, care apare inițial ca un adversar al lui Arlen. Romanul ne prezintă circumstanțele formării lui Jardir și ale ascensiunii lui la putere, făcându-ne să înțelegem că este produsul mediului în care s-a născut și dezvăluindu-ne, dincolo de actele nu întotdeauna blânde sau oneste ale acestuia (ba chiar dimpotrivă), o ființă umană extrem de reală. Dacă lumea lui Arlen este una de tip Ev Mediu european, cea a lui Jardir e modelată după universul musulman și are ierarhii bine stabilite, băieții sunt antrenați de mici să se lupte cu demonii (Ender nu s-ar simți nelalocul lui la școala lor militară), iar curajul și abilitatea de războinic sunt prețuite mai presus de orice. Jardir, în ciuda lipsei lui de scrupule și a stilului de viață situat în afara valorilor noastre, este un candidat convingător la rolul de Mesia și un erou interesant. Asta e și capcana. Brett se joacă foarte bine cu obișnuințele cititorilor: știi că, dintre cei doi, Jardir este cel ticălos, deci știi că n-ar trebui să fie el cel ales și te aștepți să moară, dar în același timp admiți că e pe alocuri mai eficient decât Arlen, că în termenii propriului său popor este un reformator și că ți-ar părea rău să dispară din poveste. Ca urmare, aștepți cu inima strânsă să vezi ce soartă va avea. Confruntarea are loc în cel de-al treilea roman, dar nu zic mai multe, ca să nu stric surprizele.

Cu viol sau fără viol

În plus, romanul lui Brett are niște personaje feminine la fel de puternice ca bărbații, pe care uneori îi eclipsează cu totul. Ceea ce e mare lucru, pentru că, dacă vi se pare că Arlen a avut o viață grea, să fii femeie în acest univers e de-a dreptul un blestem. Ambele societăți sunt înapoiate, femeile nu sunt considerate a fi bune de altceva decât ca născătoare de fii, iar consimțământul lor când vine vorba de sex nici nu este luat în calcul. Una dintre eroine este violată pe drum, o alta e abuzată sexual de propriul ei tată, fără să primească ajutor din partea nimănui, nici măcar a surorii sale, iar cea de-a treia se naște în clasa de jos, într-un univers în care femeia nu poate fi decât fie concubină, fie una dintre neveste. Culmea este că aceasta din urmă reușește, devenind soția lui Jardir și fiind, de fapt, femeia care face dintr-un puști promițător un lider al poporului său, să fie cea mai liberă dintre ele.

Ca femeie, m-am simțit extrem de inconfortabil citind scene după scene în care eroinele erau fie în pericol de a fi violate, fie tratate ca niște proaste slabe de minte a căror voință nu conta. Am citit cu sângele fierbându-mi în vine de furie, dar n-am abandonat lectura pentru că n-am avut senzația că Brett folosește temele astea așa, în scopuri comerciale, cum a făcut-o Mark Lawrence, ci pentru a demonstra nedreptatea unei lumi astfel construite (demonstrație de care încă mai e nevoie) și forța eroinelor sale. Și, pe de altă parte, nu trebuie uitat că au existat milioane de femei care, în realitate, au trăit sau trăiesc în lumi ca acelea; unele dintre ele au luptat, fiecare în felul ei, mai mic sau mai mare, pentru respect și inclusiv pe eforturile lor s-a clădit libertatea mea de azi.

Deci fiți pregătiți pentru Leesha Paper, Rena, Inevera, ca să nu mai zic de Wanda, Amanvah, Sanvah, Ashia și de ducesa mamă, femei care, într-o lume a bărbaților și-au croit fiecare un loc al lor și propria lor putere, fiecare în chip diferit.

Și totuși preferam o trilogie

În mod cert am o slăbiciune pentru Steven Erikson și dacă mai adăuga încă vreo cinci romane la Cartea13630171 malazană a morților eu le citeam pe toate. Și pe Brett l-am citit cu sufletul la gură. Are niște întorsături de situație care te năucesc total, inclusiv în cel de-al patrulea roman, The Skull Throne, în care câteva personaje importante ies definitiv din joc și în care totul pare pierdut. Mai mult, evoluția lucrurilor în The Skull Throne este cum nu se poate mai firească: cele două civilizații, a lui Arlen și a lui Jardir, își dau lovituri mortale uitând cu totul de demoni, în timp ce una dintre cele două puteri e măcinată pe dinăuntru de un război devastator de succesiune. Sunt consecința firească și inevitabilă a ceea ce s-a petrecut în The Daylight War. Și totuși, citind-o, m-am gândit că acțiunea cumva prea se împrăștie, că ne-am îndepărtat prea mult de povestea inițială, a eliberării omenirii de demoni, și că ceea ce începuse ca o esență tare s-a cam diluat. O fi bine pentru punga scriitorilor să aibă serii cât mai lungi. Nu știu însă cât de bine este pentru calitatea scrierilor lor și pentru noi, cititorii.

Anunțuri