Tom ReissContele negru. Povestea adevăratului Monte-Cristo

Titlu original: The Black Count: Glory, Revolution, Betrayal and the Real Cont of Monte-Cristo (2012)

Gen: Biografie

Editură: Litera (2015)

Traducere: Gabriel Stoian

Premii: Pulitzer 2013, la categoria Biografie

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Tatăl lui Alexandre Dumas, pictat de Olivier Pichat

Probabil toată lumea știe că Alexandre Dumas, părintele mușchetarilor, a avut o bunică negresă, dar puțini știu ce jigodie a fost bunică-su sau ce viață aventuroasă a avut tatăl său, ajuns, în ciuda sângelui negru, general în armata lui Napoleon.

De fapt citind cartea lui Tom Reiss poți afla o mulțime de lucruri interesante nu numai despre Dumas și familia lui, ci și despre epocă. Istoricul și jurnalistul american a făcut o imensă muncă de documentare*, zugrăvind nu numai portretul unui om extraordinar, ci și tabloul unei perioade schimbătoare din istoria Franței: ultimii ani ai monarhiei absolutiste, revoluția și instalarea lui Napoleon la putere. Unul dintre lucrurile interesante este existența în ultimii ani ai monarhiei a unei pături înstărite de mulatri, fii ai coloniștilor francezi și ai unor sclave de pe plantațiile din, să zicem, San Domingo, care se instalaseră în Franța ca oameni liberi, beneficiind de ambiguitățile legislative (și de pledoariile unor avocați ambițioși și progresiști care credeau sincer că toți oamenii sunt egali). Mulți au intrat în armată și au luptat în timpul Revoluției franceze, ajungând chiar în funcții de comandă, dar a avut el Napoleon grijă ca situația să nu dureze. Nu fiindcă era rasist, ci fiindcă era de un pragmatism frate bun cu lipsa de scrupule.

Dar să revenim la eroul nostru: Alex Dumas, pe numele lui întreg Thomas-Alexandre Dumas, s-a născut în colonia franceză San Domingo, azi Haiti. Tatăl lui era fiu de nobil și, intrat în încurcături cu legea, se refugiase pe plantația de trestie de zahăr a fratelui său mai mic. Toată lumea avea amante negrese, dar comportarea marchizului a fost atât de scandaloasă încât frate-său l-a poftit să plece. Acesta a fugit în compania a șase dintre sclavii fratelui său și-a schimbat numele și s-a dat la fund timp de 30 de ani, trăind de pe urma unei plantații de cafea. A avut patru copii cu diverse sclave și i-a vândut pe toți, mai puțin pe Alex. De fapt și pe el a fost silit să-l vândă când s-a decis să revină în Franța și să-și revendice titlul de marchiz de la Pailetterie, care i se cuvenea ca prim-născut. Nu de alta, dar n-avea bani de drum. A pus însă condiția să îl răscumpere și așa a făcut, de îndată ce a putut.

La început, fiul marchizului nu a dus-o rău. A studiat la o prestigioasă școală, unde s-a antrenat cu cel mai mare spadasin al momentului… un mulatru pe nume St. Georges. A intrat în armată în regimentul de dragoni al reginei. A supraviețuit nebuniei revoluției franceze – pe parcursul căruia și-a cunoscut viitoarea soție – și a reușit să-și continue cariera. Culoarea pielii nu l-a împiedicat să avanseze până la rangul de general (fiind prima persoană de culoare care să ocupe un asemenea rang): era viteaz, se plictisea când nu lua parte la lupte, îi plăcea riscul și avea o forță ieșită din comun. (Mai avea și 1,80 m înălțime într-o epocă în care înălțimea medie a bărbaților era de 1,65 m.)

Napoleon, un dușman periculos

Austriecii, care asaltaseră Franța în perioada tulbure de după Revoluție, au avut de-a face cu Dumas și l-au poreclit „Diavolul Negru”. A cucerit o trecătoare aflată la înălțime în Alpi escaladând practic un perete aproape vertical, considerat de netrecut și, mai târziu, sub comanda lui Napoleon, a apărat de unul singur un pod.

Iată un pasaj care arată comportamentul în luptă al acestui om:

Brațul cu care mânuia spada era atât de puternic, încât putea azvârli un călăreț din șa cu o singură lovitură, un mare avantaj în acel gen de luptă, și avea o intuiție deosebită, înfruntând mai mulți adversari în același timp. În învălmășeala bătăliei se simțea în largul său.

La un moment dat, calul său a fost împușcat. Însă Dumas s-a ridicat de la pământ, a găsit un alt cal, a încălecat și a continuat lupta împotriva austriecilor. O ghiulea a căzut în fața lui, calul i-a fost ucis, a căzut și el a doua oară, dar s-a ridicat din nou. Spre sfârșitul dimineții, Dumas continua să își doboare dușmanii fără să fi suferit vreo rană gravă.

Problema e că, spre deosebire de mulți alții, Dumas nu era dispus nici să îl adore pe Napoleon, steaua în ascensiune a politicii franceze, nici să se prefacă măcar că îl admiră. Când era nemulțumit îi scria niște scrisori cam nediplomatice viitorului împărat. Iar lui Napoleon genul ăsta de sinceritate nu-i prea plăcea, așa cum nu-i plăcea faptul că Dumas credea sincer în valorile revoluției sau, cum zicea Napoleon, manifesta un „republicanism delirant”. N-a ajutat nici faptul că în dezastruoasa campanie de „eliberare” a Egiptului, toți localnicii care îl vedeau pe Dumas erau impresionați de apariția lui impunătoare și credeau că el este Napoleon, fiind apoi dezamăgiți când în vedeau pe adevăratul Consul al Republicii. (În general paginile despre expediția în Egipt, unul dintre eșecurile militare ale lui Napoleon, sunt impresionante, redând suferința trupelor franceze nepregătite pentru acest gen de aventură.)

Răsplata unui general

Marginalizarea lui Dumas și sărăcia cruntă în care și-a încheiat zilele, la numai 44 de ani, (când micuțul Alexandre nu avea nici patru ani) se datorează acestei antipatii, dar și unor calcule făcute de Napoleon, care, având nevoie de sprijinul marilor plantatori de trestie de zahăr atât pentru sine, cât și ca să relanseze economia Franței, în mare suferință după deceniul tulbure ce a urmat Revoluției, a decis să mențină sclavia și să îi lipsească de drepturi pe oamenii de culoare deja aflați în Franța. Ca urmare, membri sau comandanți mulatri ai armatei s-au pomenit fără slujbă și fără pensie din partea statului francez pe care îl serviseră cu credință. (Așa de frumos a reușit Napoleon să șteargă orice urmă a drepturilor acestor oameni, încât în literatura franceză a secolului al XIX-lea nu mai apare nicio referință la existența acestei categorii de mulatri liberi pe teritoriul francez, cu excepția, poate, a romanului Georges scris de Alexandre Dumas.)

Dumas s-a numărat printre acești nefericiți. Nu înainte însă de a fi capturat la întoarcerea din Egipt și de a face doi ani de închisorile Regatului Neapolelui, aflat în război cu Napoleon. Se consideră că această captivitate, în niște condiții absurd de severe, a fost sursa de inspirație pentru încarcerearea la Chateau d’If a lui Edmond Dantes, contele de Monte-Cristo. De fapt autorul intervine tot timpul subliniind cum o întâmplare sau alta se regăsesc în opera lui Dumas și redând anecdote înduioșătoare pe care fiul le născocește despre tatăl pe care nu l-a cunoscut prea bine, dar pe care l-a adorat. Însă pe astea vă las să le citiți voi, că și așa am povestit prea multe.

  • cartea are 40 de pagini numai de referințe, și 30 care reprezintă bibliografia selectivă.
Anunțuri